h1

Mă implic pentru că aşa simt şi aşa traiesc…

10 Mai 2011

Vine din Dersca, are 36 de ani şi un băieţel de trei ani, Luca, împreună cu Ioana.

La bază este laborant biochimist, meserie pe care a practicat-o aproape doi ani, dar care nu i s-a potrivit. A urmat apoi Jurnalismul şi a scris pentru prima oară la Cronica Română – era singurul loc în care puteai să te angajezi ca tânăr jurnalist, experiență zero, perspective incerte… 😀

După jurnalism, a încercat marketing, apoi PR. Şi-a făcut chiar şi o agenție de PR și evenimente, pe care a închis-o după doi ani. Mai târziu şi-a lansat propria revistă de mașini, pe care a vândut-o, dar la care rămas co-proprietar pe brand.

Despre Marius Tudosiei s-au scris multe de când proiectul lui de suflet, Băcănia Veche, a început să prindă contur. Un proiect construit după modelul afacerii de familie, prin care Marius şi-a propus să ofere oamenilor mâncare bună şi sănătoasa, din care să nu-i fie frică să-i dea propriului copil – fără conservanţi, aditivi, coloranţi, amelioratori, aromatizatori sau arome identic naturale. Şi se pare că a reuşit şi reuşeşte în fiecare zi.

Eu l-am cunoscut în urmă cu un an, pe când pregăteam sala de conferinţe de la Intercontinental pentru anunţarea proiectelor care urmau să intre în programul Start&Grow, şi păşind în sală relaxat mi s-a prezentat ca fiind “ăla cu Băcănia”. 😀

Practic, nu s-ar încadra la niciuna din ‘categoriile’ de oameni pe care îi anunţam la lansarea blogului, dar mi s-a părut că prin ceea ce face, plecând de la propriul proiect şi până la implicarea lui în bunul mers al comunităţii şi în final al societăţii, ar fi un bun exemplu de dat pe Romaniacaprovocare. Şi-mi place să cred că nu m-am înşelat. 🙂

A schimba sau nu lumea…

Ce-a mai fost până la Băcănie?

M-am întors la Jurnalul, pentru că rămăseseră fără director de marketing… și după a venit momentul cu Băcănia când am zis că trebuie să… Mi-am dorit foarte tare. Și am simțit că, în fine, există potențial, există piață, există… Eram destul de matur ca să pot face asta. Pentru că celelalte două experimente veneau pe un fond de lipsă masivă de maturitate din partea mea… Eram un puștan pus să schimbe lumea. Dar nu aveam ce să schimb pentru că nu mă ținea ADN-ul la vârsta aia. Și, în fine…

Dar acum chiar erau toate astrele aliniate…

Adică ai simțit tu că asta e…

Da. Da. Și îmi doream foarte mult și pentru Luca să fac asta. Să-i las ceva construit. Da, știu că sună așa… Doar că nu vorbim de momentul când eu o să crăp și o să-i predau cheile Băcăniilor. 😀 Nu. Pur și simplu, lăsatul ăsta se referă inclusiv la perioada asta când va începe să conștientizeze lucruri și când o să trăiască într-un mediu care construiește ceva.

E vorba de puterea exemplului…

E vorba de cum o să-l obișnuiesc. Pentru că, dacă o să le aibă pe toate pe tavă s-ar putea să învețe ce nu trebuie…

Sau să nu învețe…

Sau să nu învețe nimic.

Să treacă pur și simplu… Ok. A mai trecut o zi. Ce bine că o să treacă și mâine. Mai scoatem niște bani.

Și tu cum vrei să-l crești de mic? Să-l responsabilizezi pe diferite chestiuni?

Păi, îți dai seama că o să-l aduc la treabă aici. Crede-mă, în momentul ăsta avem seara program de strâns jucăriile, avem program de dus lucrurile purtate la coșul de rufe, curățăm în urma noastră, împreună, evident. Dar probabil că e structurat și organizat pentru că nu am probleme majore cu el, adică nu mă lupt cu el să facă asta. Vine și din el. Dar nu las nicio zi fără o activitate care să presupună un pic de muncă. Eu așa am crescut și îmi dau seama că dacă vrei niște bani trebuie să faci ceva. Mie unul nu mi s-a întâmplat niciodată nimic pleașcă. Și de fiecare dată când am avut așa niște bani oarecum căzuți din cer, nu m-am ales cu nimic de pe urma lor. Cu excepția celor 16 lei pe care i-am găsit în pădure în clasa a patra și mi-am luat eugenii de ei. Am luat o cutie mare de eugenii! 😀

Pe lânga asta, tu spuneai că ideea cu Băcănia a plecat în mare şi de la faptul că începuserăți să mâncați sănătos, și în fiecare weekend alergați de colo colo ca să vă faceți cumpărăturile pentru că nu găseaţi tot ce aveaţi nevoie într-un singur loc…

Da. În plus, uneori îmi vin niște confirmări pe care nu simt neapărat nevoia să le aud… eu știu lucrurile astea… dar e mișto să-ți vină și confirmări de la oameni… să vină răspunsuri fără întrebare… Cum mă trezesc uneori cu afirmaţii de genul „Ce mișto că le-ați adunat pe toate într-un loc ca să nu mai alergăm după ele…” Exact ce pățeam eu! Două zile în fiecare weekend după diverse lucruri. Și la piață, și colo, și colo… adică pierdeam un weekend pe săptămână, alergând… pentru că nu poți să faci provizii la tipul ăsta de mâncare… nu poți să cumperi cum îți cumperi de la Carrefour pentru o lună. Evident, poți să-ți cumperi zacuscă pentru o lună, dar nu mănânci doar zacuscă o lună. Trebuie și carne proaspătă și alte lucruri…

Da. Dar, pe de altă parte, mare parte a oamenilor nu prea se gândesc serios la a mânca sănătos în ziua de azi… înainte se mânca mai sănătos pentru că aia era mâncarea… nu erau toate junk-urile de acum…

Da, dar am ajuns ca cel mai scump mod de viață să fie de fapt modul ăla de acum o sută de ani. Ce-o s-ajungem? Să plătim un milion de euro ca să trăim în peșteră? Dacă ducem un pic mai departe raționamentul, cam despre asta e vorba.

Şi până la urmă de ce e mai scumpă mâncarea pe bază de ingrediente naturale?

Spre exemplu, ciocolata pe care o face sora mea este fără conservanți. Și are termen de valabilitate două săpătmâni. Dacă n-o vinzi în două săptămâni e „Pa!”, o arunci. Ciocolata cu conservanți ține de la două luni în sus, ceea ce înseamnă că ai un interval de timp foarte lung în care să o vinzi. Ca atare, pierderile sunt mai mici. Mie mi se întâmplă să dau carnea la câini…

Dar dacă oamenii s-ar gândi să-și cumpere cât le trebuie, mâncatul sănătos nu s-ar transforma într-o tendinţă generală la un moment dat?

Da, dar n-ai cum. Zău!… E complicat… adică e ideal să ne dorim asta și să facem asta, dar e aproape imposibil. E ca și cum ai vrea ca toată lumea să gândească frumos, să vorbească frumos. Ştii?… Vreau să fie pace în lume… E o dorință extraordinară, dar n-o să se întâmple chestia asta niciodată pentru că tot timpul o să existe un conflict pe undeva.

Totuşi, tu de ce crezi că oamenii nu fac pasul? Până la urmă e vorba de sănătatea lor, de ce nu se gândesc la chestia asta?…

E ca şi cu fumatul. De ce fumezi? Știi bine că-ți face rău. Și totuși fumezi. De ce? Pentru că suntem înclinați către conflicte inutile, către auto-distrugere… pe bune, suntem aiurea, atâta vreme cât funcționăm odată cu valul. Dar la un moment dat poți să ieși din râul ăla mare și să iei hotărârea „Ok, de astăzi m-am mutat pe mal.

Eu cu fumatul m-am mutat pe mal. Şi cu țigara în mână m-am lăsat de fumat. Pentru că mi-am pus acea întrebare „Ok, dar eu de ce fumez?” și realmente nu am putut… bine, de nervi, de stres, de plictiseală, de să fumez la cafea, să nu știu ce… dar nu am putut să validez niciunul dintre răspunsuri. Prin urmare, aia a fost ultima țigară. De atunci n-am mai fumat. S-a făcut un an pe 30 noiembrie.

Am ținut minte ziua pentru că mi se pare important pentru mine să țin minte ziua în care am luat o decizie atât de fermă. Pentru că e o decizie. Și e mișto, pentru că-ți face bine, să știi. Pentru că poate într-o zi o să mă hotărăsc să schimb lumea. Dacă am putut cu fumatul, s-ar putea să reușesc… 🙂

Păi, da, pentru că pe blog ai scris că printre altele cu Băcănia Veche vreți să faceți bine oamenilor…

Și asta fac…

Dar dacă oamenii nu vor să le faci bine?

Sincer să fiu, între – și nu mi-e frică să dau nume de brand-uri – între un Kinder Bueno și o ciocolată de casă, un Kinder făcut după niște studii pe zeci de mii de copii, despre cum le funcționează mintea, ce-ar alege dacă ar fi, care ar fi prima opțiune… deci totul făcut studiat, și ciocolata aia de casă pe care o vezi în Băcănie, învelită într-un celofan care arată destul de neatractiv, Luca s-ar putea să-l aleagă pe Kinder. Sunt aproape convins că ar face-o. Problema e că pentru el mă simt dator, pentru alții e facultativ. Ce să zic… cu binele ăsta e așa… Singurul bine pe care-l pot face oamenilor, să le fac acest „bine cu forța„, este să nu aduc din astea în Băcănie – chimice, kindere și aşa mai departe.

E un pic forțat, pentru că teoretic eu ar trebui să le am pe toate, dar nu, eu sunt doar cu astea naturale. Deci, dacă vrei, și asta este o modalitate de a face bine cu forța.

Dacă vrei să vii la mine, asumă-ți chestia asta. Nu găsești lucruri cu coloranți. Vrei coloranți, dincolo de intersecție e lumea largă, e plin de coloranți. Găsești de toate.

Despre vocaţie…

Revenind la Băcănie, pentru tine tot ceea ce faci acum e ca o vocație, asta ai simțit tu că ar trebui să faci…

Da. Îmi place să gătesc, îmi place să înțeleg mâncarea, îmi place să le ofer oamenilor, să-i bucur cu niște lucruri poate uneori surprinzătoare… în fine, să le dau lucruri bune, așa, știi?…

Cât de important este, după părerea ta, să-ți urmezi chemarea asta interioară?

Dacă nu vrei să te frustrezi definitiv, asta trebuie să faci. Mai devreme sau mai târziu, toți facem asta.

Toți?

Eu sunt convins.

Păi, sunt atâția oameni frustrați care fac ce nu le place…

Păi, da. O s-o facă probabil cu trei secunde înaintea morții, când, înainte să moară, o să se simtă aviator, deși nu a fost niciodată.

Am înțeles… 😀

Exagerez un pic, îți dai seama, există foarte mulți oameni care au tot felul de temeri. Mă visez inginer constructor, dar nu vreau să merg să fac asta…

Și ce crezi tu că-i împiedică să-și urmeze visul, ce-i ține pe loc?

Decizia. Decizia aia finală. „Băi, de mâine, eu fac ce-mi place.” Pentru că tot timpul începi prin „De mâine fac ce-mi place. Dar stai așa, că nu chiar de mâine că trebuie să mai merg într-o vacanță, mai am încă un proiect la birou pe care trebuie să-l fac, nu sunt încă pregătit.” Cred că trebuie să așteptăm momentul în care ne-am copt destul ca să putem face pasul… Apoi, eu mi-am asumat de două ori înainte de Băcănie riscuri… adică visam la lucruri și am vrut să le fac… metoda încercărilor succesive dacă vrei.

Există multe voci care afirmă tot mai des că dacă din ce în ce mai mulți oameni ar deveni responsabili prin ceea ce fac și și-ar asuma practic vocația, lucrurile ar merge altfel în societatea în care trăim…

Da, ar fi mult mai în regulă lucrurile. Adică măcar am vedea oameni ceva mai relaxați, pentru că a face ceva ce nu-ți surâde te umple de nervi, te transformă într-un animal care vrea să devoreze alți oameni. E cam trist. Știu.

România ca provocare sau…

De ce ai ales să trăiești în România?

Pentru că aici e acasă. Nu știu… Puteam s-o fac în mai multe rânduri, să rămân pe-afară. Sau să merg afară. Soră-mea a stat nouă ani în Dublin și puteam să merg acolo. Aș fi început ca orice emigrant român, proaspăt aterizat, să spăl vasele într-o bucătărie, să fiu picol, să ajung chelner… ar fi fost un drum foarte cunoscut, previzibil, dar nu știu ce să zic… nu știu dacă e din vreun sentiment al datoriei față de țară sau… chiar nu cred în astea… pur și simplu.

Crezi că acolo e mai bine? Da, e mai ușor. Dar dacă pui în balanță… știi? Ești aici, e mai greu, ești obișnuit cu sistemul…

Da, sunt avantaje și dezavantaje, până la urmă. Însă, într-adevăr, cei care s-au întors din Vest spun că acolo îți este mai ușor să pornești ceva…

Măi, știi cum e? Depinde cât de mult din greutatea asta îți asumi din start. Adică toată lumea „Mamă, dar n-a fost greu să obții autorizații?…” Ba da. Dar ce-ai vrea să fac? Alt sistem nu există. Ce? E musai să mă duc în Germania ca să-mi fac o firmă în două ore? Asta e… a durat mai mult aici. Dar am făcut-o aici.

Dar de ce n-ai așteptat să vină statul la tine să-ți dea? Că e la modă, am putea spune… 🙂

Să-mi dea ce? N-are nimic interesant să-mi ofere. Ar putea într-adevăr să-mi ofere un mediu în care să mă pot exprima, inclusiv la nivelul ăsta de business. Dar atâta e în stare, atâta face. E un stat relativ handicapat. E categoric inept. Este de o inconsecvență…

Deci asta ar putea să-mi dea statul. Că altceva… eu mă descurc, sincer, n-am nevoie de nimic din partea lui. Să mă lase în pace. Să mă lase să-mi fac treaba și să… nu știu… nu vreau plapumă de puf. Vreau pur și simplu să mă lase să-mi fac treaba și asta mi-ar fi destul.

Păi, și te lasă?

Păi, nu prea. Îți imaginezi că amenda pentru că nu ai programul aprobat de primărie este de cinci mii de lei? Deci eu hotărăsc să deschid de la opt la zece, iar chestia asta trebuie să mi-o aprobe primăria, iar eu s-o pun în geam. Deși e hotărârea mea. Înțeleg că trebuie să-l afișez pentru că e o chestie între mine și clienții mei, dar de ce trebuie să-mi spună primăria chestia asta?

Bine, asta văd că nu te împiedică să-ți vezi de treabă… 

Măi, nu, pentru că mi-am asumat chestia asta. Adică, în momentul în care am plecat la drum, am zis “Bun, o să fie 367 de mii de piedici”. Ok. M-am pregătit pentru vreo 400 de mii. Mai am niște zeci de mii în stoc, disponibile. Asta e… Găsești de fiecare dată soluții pentru situațiile neplăcute în care te poți găsi sau în care te pun alții.

Totuşi, sunt oameni care, deşi ar putea, „refuză” din start să facă ceva cu viețile lor pe motiv că statul nu le oferă într-un fel sau altul visul „pe tavă” sau nu le pavează calea până acolo…

Măi, cum să zic… pentru decizia de inactivitate sau de no-combat poți să găsești oricâte scuze. Dar eu nu înțeleg de ce trebuie să ai așteptări. În mod normal, nici de la ceilalți nu trebuie să aștepți nimic. Ești pe picioarele tale. Punct. Nu trebuie să aștepți nici de la stat, nici de la FMI, nici de la…

Da, e nasol când vin ăștia și-ți cresc TVA-ul de la 19% la 24%. Da, te lovesc. Dar de ce am fi avut niște așteptări la 16%, când de la un stat prost administrat, care are pierderi ca o sită, nu poți să te aștepți la altceva…

Asta e… O să ne facem firme în Bulgaria… O să găsim soluții. Pe bune. Când cineva vine la tine pe stradă și încearcă să-ți dea o palmă, calculezi repede, ori o primești și întorci și obrazul celălalt, dar e o scenă depășită cu vreo 2000 de ani, ori te ferești, te dai în spate, te apleci în jos, te lași în lateral, găsești soluții. Dacă nu găsești nicio soluție, e clar că ți-ai încasat-o…

Ce-ți place ție cel mai mult în România?

Nu știu. Habar n-am…

N-aș putea spune că există ceva anume care-mi place aici. E acasă. Îmi place că îmi e mai ușor de aici să mă duc la Dersca, decât mi-ar fi dacă aș trăi în Noua Zeelandă.

Dar de ce trebuie să fie ceva care să-mi placă?

Nu știu. Te întreb. Unii oameni sunt atașați de câte ceva…

Pur și simplu, asta e… ne-am deschis ochii într-o țară care nu ne iubește foarte tare. Măcar să nu-i întoarcem „favorul” în felul ăsta, în care să nu o iubim noi foarte tare. Nu. Facem ce e de făcut.

Uite, eu încerc să-i ajut pe oameni să fie mai sănătoși. E umărul pe care îl pun eu…

Practic, tu prin ceea ce faci, îți asumi și o responsabilitate față de oameni…

Măi, e, îți dai seama… E o responsabilitate față de toți oameni care intră aici… Dincolo că poate nu le place sau ar putea să facă o campanie negativă… nu la asta mă refer. Mă refer la responsabilitatea imediată. Oamenii ăia mănâncă ceva și există mai multe posibilități… una, și cea mai neagră dintre ele este să moară din ce au mâncat de la tine. Deci chiar ai responsabilități când îi hrănești pe oameni.

Te întreb pentru că există la noi trendul aşa-zis „Las’ că merge și așa…”

Nu știu, eu n-am foarte multă înclinație pentru compromis. Adică, natural nu am asta… Și nu voi pune niciodată cel mai prost ulei pe care îl găsesc în pâinea pe care o fac pentru că n-ar mai ieși cea mai bună pâine. Nu vreau să fac asta. Adică, n-am niciun motiv. De ce mi-aș dori un lucru scârțâitor?

Implicare…

Am observat că de la lansarea Băcăniei te-ai implicat în diverse ‘proiecte’ cu impact social pozitiv, mai mici sau mai mari. Cel care este cel mai viu în memoria mea este cel pentru Fundaţia Comunitară Bucureşti. În ce alte „proiecte sociale” te-ai mai implicat de-a lungul timpului? Sau care sunt lucrurile pe care le faci de dragul comunităţii, până la urmă?

De exemplu, mătur strada şi spăl trotuarul până după colţ de dragul oamenilor din jur şi din respect pentru ei. Dacă primăria nu o face, o fac eu. Însă implicarea socială nu este reprezentată neapărat de asta.

De-a lungul timpului, m-am implicat în:

– strângere de fonduri pentru Fundaţia Comunitară Bucureşti, cu rezultate cuantificabile;

– susţin campania Asociaţiei M.A.M.E. pentru reamenajarea şi dotarea Secţiei de Pediatrie din Spitalul Fundeni;

– susţin întreaga activitate şi planul de proiecte al Asociaţiei Emovere, cu care am şi proiecte comune;

– am participat la Baby Expo la un atelier în care am încercat să transmit mesaje clare legate de alimentaţia sănătoasă şi despre fructele şi legumele proaspete;

– am fost prin grădiniţe să ofer copiilor alimente făcute din ingrediente proaspete şi 100% controlate, în încercarea de a-i deturna din drumul către fast food;

– am mai făcut lucruri cu impact social – de la mici prelegeri până la donaţii, dar au fost multe învăluite în anonimat, pentru că nu ţin musai să strig în gura mare cât de multe lucruri fac.

Ai putea să-mi spui pe scurt ce s-a întâmplat cu proiectul Fundaţia Comunitară Bucureşti după acţiunea derulată de tine în cadrul Băcăniei?

Fundaţia nu este încă înfiinţată, mai are de strâns fonduri. Ei însă muncesc intens la consolidarea board-ului, lucru extrem de dificil pentru că oamenii care pot face diferenţa sunt de regulă foarte ocupaţi. E greu să îi găseşti.

La evenimentul din Bacanie am strans 3.333 lei (ştiu, şi pe noi ne-a speriat coincidenţa de cifre), adică o treime din cât mai aveau ei nevoie. Probabil că în această primavară se va înfiinţa fundaţia şi o să fie demarate proiectele.

De ce este important pentru tine să te implici în „bunul mers al comunităţii”? Şi, până la urmă, de ce crezi tu că e important ca oamenii dintr-o comunitate chiar să facă ceva pentru comunitatea lor?

Păi, pentru că eu m-am născut la ţară, acolo unde comunitatea e mai mult decât importantă. Mă implic pentru că aşa simt şi aşa trăiesc. Şi pentru că e datoria mea (ca şi a altora, dar ei o ignora) să fac ceva în jurul meu. Ar fi important ca tot mai mulţi să facă asta. S-ar mişca altfel lucrurile.

Interviu realizat de Oana Câlţea.
Fotografii realizate de Adrian Eremia. Website: maplephotos.ro

h1

De aceea merităm doar lucrurile frumoase care se întâmplă în jurul nostru…

20 Decembrie 2010

Ne-am întâlnit la finalul lunii iulie, într-o dimineață răcoroasă, tocmai potrivită pentru un interviu în parc. 🙂 

După ce am găsit un loc cât de cât fotogenic, am început să povestim. Și uite-așa am aflat că Marian Toderașcu a plecat din țară în februarie 1983, împreună cu mama și cu sora lui, pentru a se stabili în Germania, acolo unde tatăl său îi aștepta deja de câțiva ani. Bineînțeles că nu le-a fost deloc ușor să treacă peste piedicile puse de sistem în acei ani, în speranța că cei trei membri ai familiei vor rupe legăturile cu un tată „trădător„, care a ales să fugă în străinătate și să lase în urmă toate „avantajele oferite de un sistem perfect„. Dar, într-un final, au reușit să-și reîntregească familia.

Dupa 23 de ani de locuit în Germania, Marian a luat decizia de a se întoarce în România, împreună cu Andrei și Oltea Tudose pe care îi cunoscuse acolo. Și-a deschis aici, împreună cu Oltea, o firmă de arhitectură, amândoi terminând în Germania studiile universitare în domeniu.

Despre întoarcerea în România, oportunități, calitate, importanța lucrului bine făcut…

Care au fost motivele care au stat la baza hotărârii de a te întoarce în țară?

Primul motiv a fost că eu am fost dezrădăcinat și cu siguranță m-am întors la rădăcini. Apoi, multe lucruri pe care trebuia să le repar. Viața mea, ca orice viață, este influențată de multe lucruri care s-au întâmplat în copilărie, unele au fost traumatice, altele au fost frumoase. În general, pot să spun că eu am avut o copilărie foarte fericită, o copilărie minunată, care mi-a plăcut foarte mult. Când m-am dus în Germania, am dat de greu, din cauza schimbării.

Și totuși spuneai că te-ai adaptat destul de repede…

Eu da, dar sora mea nu s-a adaptat. Eu am avut noroc, pot să spun. De fapt, nu știu dacă am avut noroc, dar am fost deschis adaptării. Nu toți reușesc… Dar nu aș da vina pe sistemul german. Germania este o țară minunată. Eu iubesc Germania și limba germană. Sunt recunoscător pentru ce a făcut pentru mine și m-aș întoarce oricând înapoi, fără probleme.

În definitiv, eu cred că depinde numai de tine, oriunde te duci. Depinde numai de tine dacă vrei să reușești acolo sau nu. Dacă vrei să te adaptezi, dacă vrei să accepți ce-i acolo. Dacă vrei să accepți frumosul din jurul tău. Să nu te ocupi doar cu eșecuri, lucruri urâte. În România vorbim în continuare numai de lucruri urâte. Dacă rămânem la ele, ne merge și nouă la fel de rău. De asta spun că depinde numai de tine dacă vrei să-ți meargă bine.

Eu am plecat din Germania în primul rând pentru că am vrut să revin la rădăcini. Să mă redescopăr pe mine, să mă înțeleg pe mine, de ce sunt așa cum sunt, pentru că aici s-au întâmplat niște lucruri.

Un alt motiv a fost legat de oportunitățile pe care le oferă această țară, care sunt foarte multe – efectiv ca în vestul sălbatic. Dar pe lângă aceste oportunități sunt și foarte foarte multe greutăți.

Poți să dai câteva exemple de oportunități?

Da. În construcții. Când am venit eu aici se construia mult, dar s-a construit prost. Iar eu am crezut că pot să fac ceva, să construiesc ceva, dar nu a fost așa.

Altă oportunitate. Aproape orice există în Germania, aici nu există. Iar calitatea acolo este alta. Și atunci am zis, hai să venim noi care am văzut calitatea acolo și să o răspândim și aici.

Un alt motiv pentru care am venit în România a fost că eu, având o pregătire foarte bună acolo, am zis să ajut și eu, crezând că ceea ce eu știu sau am învățat e aici căutat. Din păcate, în timp, mi-am dat seama că serviciile pe care aș putea eu să le ofer nu sunt cele căutate. Nu există cerință pentru ceea ce vreau eu să ofer.

De ce?

Eu cred că oamenii aici sunt prea disperați. E o luptă dură de rezistență. Și sunt prea preocupați de…

Mi-aduc aminte pe vremuri. Venise un neamț din România – era pe vremea lui Ceaușescu – și spunea că oamenii de-acolo sunt toți triști, sunt toți gri, sunt toți într-o căutare de pâine, ouă, carne, altceva nu au în cap. Și așa și era. Acum poate nu mai e vorba de o căutare de pâine, ouă și carne, dar totuși există o mică disperare pe care mi se pare că o văd în ochii multora. Cred că este legat foarte mult și de București, de orașul ăsta așa cum este el, tensionat, încordat, agitat.

Bine. Eu cred că este ceva caracteristic pentru sudul țării. Zona asta de sud cam așa e… chiar dacă Bucureștiul este deasupra. Dar de la Carpați în sus și în vest am impresia că lucrurile nu-s chiar așa.

Da, și mie mi se pare. Nu cunosc foarte mult din părțile alea, dar îmi place foarte mult la Brașov, când merg acolo mă simt ca-n Germania. Liniștit. Pașnic. Până și în trafic e cu totul altfel.

În fine, vorbeam de oportunități, care așa cum spuneam sunt foarte multe și aș vrea să schimbăm ceva în zona asta. Eu am și un motiv. Este orașul meu natal în care am copilărit o copilărie minunată, chiar pe vremea lui Ceaușescu. E drept că după  ’80 am simțit cum s-au schimbat lucrurile foarte repede. Și deși a fost o perioadă foarte grea, totuși, pentru mine a însemnat o copilărie minunată.

Și am revenit aici, unde am găsit lucruri nu foarte plăcute, dar am zis „Hai să le schimb!” cu influența mea mică, influență care e comparabilă poate cu bătaia aripilor unui fluturaș. Zic și eu. Nu-mi dau seama.

Și la ce fel de lucruri te referi? Adică cele pe care le poți schimba tu…

Chiar în viața profesională. Mă lupt, mă zbat cu muncitorii pe șantier și e de groază. E ca la grădiniță. Stai, le explici, spun „Da. Da.” Dar nu fac nimic. Cred că nu au conștientizat încă ce înseamnă calitate, ce înseamnă lucrul de calitate. Nu sunt nici bine plătiți poate.

Nu au conștientizat sau nu vor să conștientizeze?

Nu cred că nu vor. Nu cred că cineva nu vrea. Nu-și dau seama. Chiar dacă eu le spun „Pune o bandă izolantă sau izolează cumva parchetul înainte să vopsești peretele, pentru că după ce vei termina, vei trage asta și va rămâne impecabil„, „Da. Da.” Dar nu o fac pentru că este mai greu să stai două ore să izolezi totul și să dai jumătate de oră cu vopsea, decât să dai la început doar o jumătate de oră cu vopsea, să murdărești tot și după să vină femeia de serviciu să curețe în urma lor. Doar că femeia de serviciu nu o să facă niciodată curățenie ca lumea, pentru că nu mai poate. Dar a intrat în mintea muncitorului că femeia de serviciu când vine face totul curat. Iar ăsta este doar un exemplu.

Dar de ce nu conștientizează oamenii toate lucrurile astea?

Pentru că dacă ai fi conștient ai face-o. E simplu.

Bun. Și ei de ce nu sunt conștienți? Că au trecut deja 20 de ani…

Da. Au trecut 20 de ani și încă sunt multe lucruri care…

Dar am avut și noi meseriași de foarte bună calitate. Adică se vede treaba asta și în lucrurile care ne-au rămas din perioada interbelică – că sunt obiecte de mobilier, că sunt vaze, sau vezi clădiri din perioada interbelică care arată mai bine decât case care au fost construite acum zece ani. Dar din punctul meu de vedere s-a pierdut toată calitatea asta începând cu Ceaușescu, care a luat totul cu el, toată calitatea. Cam așa văd eu lucrurile.

A mai rămas în teatru, în artă, a mai rămas ceva pe-acolo. Dar în arhitectură, în meserie, s-a dus. Și acum ca să revii la acel nivel este foarte greu. Pentru că omul este foarte simplu – dacă dă acum o jumătate de oră cu pensula consideră că și-a făcut treaba. Iar eu vin și-i spun că nu și-a făcut treaba pentru că a măzgălit pe lângă șamd, dar pe el nu-l interesează aspectul ăsta pentru că eu sunt singurul care îi cere treaba asta. Dacă în general clientul spune „Vreau să-mi dai cu vopsea pe pereți” și după el cheamă oricum femeia de serviciu și ea șterge, și se chinuie și, în sfârșit, arată cum arată, el este mulțumit. Însă, se schimbă, pentru că oamenii din România au început să iasă foarte mult în străinătate și vin cu impresii de acolo. Se duc la un hotel ca lumea și zic – ce frumos era tapetul ala, ce frumoasă era culoarea aia de pe perete, ce frumos era parchetul ăla; de ce se poate la ei și la noi nu, de ce la noi când vin acasă apăs pe clanță și rămân cu clanța în mână? – și au început să se schimbe lucrurile.

Aici încă persistă mentalitatea aia de a face banii foarte repede. Și știm asta și de la piața imobiliară. În construcții mai ales se vede treaba asta. Oamenii vor să facă banii foarte foarte repede și vor să prindă peștele cel mare. Un fenomen extraordinar care mi s-a întâmplat mie anul trecut. Fiind în criză, am zis că o să găsesc și eu o mână de lucru foarte ieftină la un șantier. Și am chemat să facă zugrăveala în casă. Eu unul am zugrăvit în Germania. Am avut o firmă de zugrăveli în timpul studiilor și știu foarte bine despre ce vorbesc, pentru că singur am pus mâna și am zugrăvit sute de apartamente în Germania. În fine, am chemat pe cineva și am întrebat cât vrea, iar prețurile mi s-au părut enorme. Adică depășeau de departe ceea ce găseam în vest. Și am zis că așa ceva nu se poate, mai ales că nu este inclus materialul, curățenia șamd. Și până la urmă i-am spus, pentru renovarea unui apartament de trei camere cu vopsea îți dau 500 de euro. Nu. Că-i mai mult. Că el trebuie să se urce pe scară, că nu știu ce, că vrea 700 de euro. Și i-am spus „Măi, omule, 500 de euro nu câștigi la firma la care lucrezi tu nici măcar pe lună. Și ce faci, preferi să stai acasă decât să primești niște bani?” și el a spus că preferă să stea acasă cu picioarele în sus și să aștepte, că-i vine lucrare bună. Iar impresia mea a fost că oamenii își dau seama că nu mai au așa de mult de lucru, dar ei au nevoie de banii ăia pe an. Și atunci pur și simplu împart banii ăia de care au nevoie la câte lucrări primesc și iese mai mult pe lucrare. Așa își face meseriașul român calculul. Bine. Nu este o chestie generală, dar sunt foarte mulți, cu care eu am avut de-a face, care gândesc așa.

Apoi am mers cu Andrei să ne uităm de un teren pentru un proiect la care se gândise el și am dat de un om care ne-a cerut un milion de euro și nu mi-a venit să cred. Iar el a spus că nu i se pare mult că și vecinul a vândut tot cu atâta. Și bineînțeles că nici acum nu este vândut acel teren, pentru că omul încă așteaptă peștele ăla mare.

S-a întâmplat… s-au câștigat niște bani foarte repede, făcuți nu știu cum, iar cei care au câștigat banul ăsta au fost și foarte cheltuitori și cu siguranță s-a susținut mentalitatea asta de a face bani repede în felul ăsta.

Dar vremurile se schimbă. D-asta eu cred că și criza asta în care ne aflăm acum este bine venită, ca să se mai lămurească spiritele.

În afară de asta în ce alte domenii ai mai valorificat oportunități pe care le-ai văzut?

Pentru mine, oportunitatea a fost numai în profesiunea mea. Altceva nu am descoperit care să mă țină neapărat aici. Într-adevăr, îmi place în București pentru că ai o viață culturală foarte dezvoltată. N-am fost în toată viața mea la teatru cât am fost aici în ultimii doi ani. Apoi, am descoperit aici o comunitate nouă de tango care este altfel decât în Germania. Acolo, la tango vin oameni care fie nu și-au găsit partener, care sunt cam stingheri și singuratici, și găsesc în felul ăsta o posibilitate de a comunica cu cineva. În România este altfel. Aici oamenii vin și pentru a socializa, evident, dar este o comunitate foarte tânără și toți sunt foarte pasionați de fenomenul ăsta tango. Cu siguranță se pretează în București, pentru că orașul este plin de zgomot, de agitație, iar tango-ul este ca o bulă. O bulă pe care ne-am creat-o aici și în care reușim să evadăm de anumite situații. Fiecare își creează o bulă. Nu poți să trăiești altfel pentru că te lovești de prea multe…

Despre reîntoarcerea în România și „readaptare” 

Spuneai că în momentul în care v-ați mutat în Germania ți-a luat ceva să te adaptezi. Când te-ai întors în România, cât de greu ți-a fost să te readaptezi?

Eu nu cred că m-am adaptat încă. Este deja al patrulea an și nu cred că am reușit să mă adaptez încă. Prima criză am avut-o după două luni, când nu mai suportam zgomotul, nu mai suportam claxonatul. Aveam senzația că totul mirosea a igrasie, intram la metrou, mă împiedicam de fiecare treaptă, în fine, era așa ca într-un coșmar la un moment dat. După aceea am început să mă obișnuiesc. O altă problemă la început au fost câinii care lătrau noaptea și nu puteam să dorm. Cum spuneam, tresăream la fiecare claxonat. Se claxonează enorm aici. Și foarte agresiv.

Nu. Nu m-am adaptat și cred că nici nu am vrut să mă adaptez. Nu vreau să mă adaptez, pentru că mi-e teamă să nu-mi pierd simțurile, simțurile fine. Simțurile pentru mirosurile plăcute, pentru gusturile plăcute, pentru cântecul păsărelelor. Dacă vii aici (n.r. – în parc) dimineața nu există muzica aia pe care o auzim noi acum, se aude cât de cât puțin trafic în fundal, și auzi păsărelele, păsărelele pe care acum foarte greu le mai auzi. Mai auzi din când în când câte un lătrat de câine care e chiar plăcut. Mai sare un pește în apă. Auzi apa. Lucruri pe care eu în București nu prea le găsesc. Și d-aia e bine că mai ieșim la munte. Nu e de mirare că tot Bucureștiul evadează în weekend.

Dar așa stau lucrurile. Și ne creem aceste bule și supraviețuim. Dacă mă întrebi, dar de ce stau aici? Pentru că eu cred că putem schimba, acolo în jurul nostru câte un pic, și că putem să înfluențăm. Mă gândeam așa la un virus pozitiv care să se răspândească și să-i infecteze pe toți într-un mod pozitiv. Și-mi dau seama că se întâmplă lucrurile astea frumoase în jurul nostru, la un anumit nivel. D-aia spun. Cred că o să dureze. O să dureze foarte mult. Și într-adevăr este greu și nu știu dacă o să rezist toată viață… o să-mi iau cu siguranță vacanțe, o să fug la țară, o să fug la munte, o să fug din țară din când în când. Dar o să mă reîntorc…

Cred că este o motivație și în luptă. Poate sunt un luptător. Poate este vorba de spiritul de luptător.

Prietena mea… ca o paranteza, cred că d-aia am venit în România, am venit ca să o găsesc pe ea. Chiar dacă nu eram conștient de treaba asta, dar am găsit-o și mă face fericit.

Dar, cum spuneam, ea ar vrea să plece, pentru că face parte din generația „M-am săturat/Nu mai pot/Ăla scuipă pe stradă/Ăla deschide portiera și golește scrumiera pe asfalt” – și multe chestii de genul ăsta. Și dacă ești și sensibil…

Și eu tot timpul spun… Nu trata lucrurile astea ca și cum ar vrea cineva să te insulte pe tine personal. Așa sunt oamenii… De aceea merităm doar lucrurile frumoase care se întâmplă în jurul nostru, nu? Și asta ne motivează. Iar ăsta e modul în care văd eu problema.

Ai de gând să te stabilești în altă țară?

Nu sunt legat. Mie mi-ar plăcea să trăiesc în Spania la ocean. Numai că…

Eu am avut două schimbări radicale în viața mea. O dată când am plecat la 15 ani din România și a doua oară când am revenit la aproape 40 de ani. Și cât de frumoasă și de aventuroasă pare această schimbare este totuși grea. Este multă energie pe care o risipești când faci un pas de genul ăsta. O iei de la început, pur și simplu, cu totul. Și d-asta… de ce să o iau iarăși și iarăși de la început. La un moment dat trebuie să spun și eu gata, pana aici.

Îmi place/aș schimba la România…

Și dacă ar fi să schimbi ceva la România ce ai schimba? Sau ce ți-ai dori să se schimbe?

Cred că o singură chestie. Aș dori ca oamenii să se distanțeze puțin de ideea de a face banul foarte repede. Pentru că românul este un om vesel, este deschis vieții. Ceea ce e foarte bine.

Eu nu am nimic împotriva făcutului banilor. E minunat să faci bani. Dar să-i faci în așa fel încât să aibă o constanță, să fie de lungă durată.

Nu aș vrea să schimb altceva. În rest, este minunat. Îmi place foarte mult vremea. București are o vreme minunată. Am stat 23 de ani în Germania și am învațat să apreciez ce înseamnă o vreme minunată, o vreme frumoasă, de care din păcate nu profităm. Soarele pe care îl avem aici, ar trebui să profităm așa mult de el, atât vara, cât și iarna. Din păcate, nu se folosesc panouri solare în București, pentru că e atât de mult praf, încât le-ar acoperi. Ar trebui să le cureți în fiecare zi ca să le păstrezi randamentul.

Sunt așa de multe oportunități. Așa de multe lucruri la care am putea să lucrăm și cred că d-asta sunt aici. Dacă mă duc în Germania, mă așez într-un birou… sunt și acolo oportunități, dar sunt foarte reduse.

Deja au fost valorificate sau cum?

Da. Exact. Și acolo există obiecte de pionierat, domenii de pionierat… dar sunt foarte reduse și în același timp concurența este mult mai mare. Acolo concurența este foarte dură.

Ce crezi tu că este reprezentativ pentru țara noastră sau pentru români? Dar o chestie faină. 

Ce mi se pare mie frumos este viața la țară. Din păcate, nu peste tot este așa. Eu am cumpărat un teren în județul Argeș, comuna Pietroșani, pe lângă Râul Doamnei. Și așa cum sunt lucrurile acolo e minunat. Este încă afecțiune pentru natură, este dragoste pentru natură, oamenii respectă natura. Și legătura asta a țăranului român cu natura, asta îmi place foarte mult, la fel și lucrurile tradiționale și simplicitatea românului. Nu trebuie să ne complicăm. De multe ori ne complicam mult prea mult.

Dar aș putea spune altceva, ce mă enervează foarte mult…

😀 Este inevitabil când pun întrebarea asta să nu se ajungă și la partea asta…

Da. Mă enervează fatalismul, mă enervează miorismul ăsta. Înainte nu mă enerva, din contră. Însă, cât am stat în Germania am învățat să fiu altfel. Dacă miorița ar fi fost scrisă de un neamț, atunci ciobanul ar fi făcut tot posibilul să supraviețuiască și să asculte de mioriță și să se apere, dar românul e „Așa e soarta/Așa sunt eu amărât„. Asta mă enervează, fatalismul ăsta.

Dar de unde crezi tu că vine?

Cred că e din istorie, din neam. Întotdeauna am fost cotropiți, tot timpul a trecut cineva peste noi, că au fost romanii, că au fost hunii sau mai știu eu cine. Tot timpul a trecut cineva peste noi și d-aia există și expresia aia „Capul plecat sabia nu-l taie”.

Cum spuneam, cred că din istorie ni se trage… până la urmă n-am avut puterea… până și revoluția din ’89 mulți spun că a fost o manipulare, că n-a fost o revoluție, că a fost o lovitură de stat și oamenii au fost manipulați. E posibil.

A fost sau n-a fost?…

Tu cum ai văzut evenimentele din’89 din afara țării?

Mi-aduc aminte că eram în Germania, demonstram în fața ambasadei române și la un moment dat s-a auzit un zvon „Au aterizat parașutiștii libanezi” sau nu așa ceva, și că o să-l ajute pe Ceaușescu să revină la putere. În momentul ăla a apărut o isterie din asta „Aoleo, dar ce ne facem…” Și-am zis, „Dar stați, măi oamenilor, de unde vin parașutiștii ăia?” că vorba aia toată Europa era la curent. Pe unde să zboare? Că nu dă voie să zboare la oricine, este un spațiu supravegheat.

Dar atunci mi-am dat seama cât de ușor de manipulat erau oamenii. Dacă acolo în fața ambasadei române din Germania eram disperați, eram într-o stare isterică, dar aici în România cum ar fi trebuit să fie? Deci am toată înțelegerea pentru lucrurile care s-au întâmplat așa cum s-au întâmplat atunci. Revoluția… că a fost revoluție, că n-a fost revoluție, nici nu contează… lucrurile s-au întâmplat așa cum nu avea cum să se întâmple altfel pentru că astea erau condițiile. Eu sunt convins de treaba asta. Și nu are rost acum să mai speculăm. Că a venit Iliescu, că a venit altul, că nu știu ce… E trecut.

Este trecut și trebuie să vedem acum ce iese și cum facem de acum mai departe.

În Germania eram într-adevăr… tremuram în fața televizorului. Cine credea în ’83 când am plecat noi că vom reveni vreodată în țară? Era inimaginabil…

Dar voi aveați impresia că nu o să se termine niciodată cu Ceaușescu sau cum?

Da. Atâta timp cât am stat aici în România, globul pământesc era SF. România era România și restul lumii era o necunoscută și era de neconceput să ieși din țară.

Maică-mea m-a luat odată la o ghicitoare care s-a uitat în palma mea și a zis „A, mamă, tu o să pleci peste mări și țări…” Și pentru mine era ceva extraordinar. Adică, să părăsesc eu țara… Cum să plec eu peste mări și țări?… Era vis.

Niciodată nu am știut cum și de ce am primit pașaportul să plecăm din țară. Taică-miu spune că el a făcut niște presiuni acolo prin agenții internaționale pe drepturile omului… Dar nu știm cu siguranță pe ce bază legală am primit noi pașaportul.

Înțeleg.Dar eu nu te întrebasem de fapt dacă vă gândeați vreo clipă că veți reuși să părăsiți țara, ci dacă vă gândeați că regimul va cădea la un moment dat?

Nu am avut niciodată speranța asta. La mine în familie cel puțin nu exista speranța de a reveni în țară vreodată. Singura speranță de a revedea familia sau membri ai familiei, consta în posibilitatea de a-i scoate din când în când din țară, cu drept de vizită. Ceea ce s-a și întâmplat o dată la sora mamei mele.

Dar nu concepeam căderea rgimului. Asta era în capul nostru.

Cu siguranță că dacă aș fi vorbit cu un om care întotdeauna a trăit într-o țară liberă mi-ar fi spus „Lasă că o să vezi tu că o să se schimbe lucrurile…” Dar tot nu l-aș fi crezut. Acum sunt convins că orice este posibil, orice schimbare, atât spre bine, cât și spre rău.

Interviu realizat de: Oana Câlțea

Fotografii realizate de: Adrian Eremia. Website: maplephotos.ro

h1

Fiecare dintre noi reprezentăm acest microcosmos de unde se pleacă

4 Noiembrie 2010

L-am cunoscut pe Erwin Fleischer în timpul Taberei rustice de fotografie Deva 2010, organizată de domnii profesori Mihaela si Paul Agarici, care l-au rugat să ne fie ghid pe parcursul a câteva zile. Suficient timp pentru a sta de vorbă în repetate rânduri și a afla că, de fapt, ghidul nostru își are rădăcinile în România și că se trage dintr-o familie de sași din zona Sibiului, care a plecat în Germania la începutul anilor ’70, pe vremea când se punea problema ca toate etniile din România să „dispară” și toți cei care aparțineau de o etnie sau alta să fie „transformați” în români, începând chiar cu numele.

La începutul anilor ’90, însă, la îndemnul unor români aflați în vizită în Germania, Erwin Fleischer a venit in România să facă afaceri şi a ajuns să ”piardă” din start 200.000 de mărci, în urma unei „înscenări perfecte”,  așa cum o numește chiar el.

Erwin Fleischer: Atunci am avut acea naivitate de a mă hotărî să rămân aici până recuperez banii. Și-am umblat cam un an de zile, cu tot felul de promisiuni în stânga și în dreapta și alte chestiuni de genul ăsta. Bineînțeles, nu am recuperat nimic, dar în schimb am descoperit România și potențialul din țara asta, care și la ora actuală există. Pe lângă toate astea, mi-au plăcut și oamenii. Adică românul, cu toate defectele și calitățile lui. Și iată că au trecut de atunci 17 ani.

Acum, la cei 43 de ani, Erwin Fleischer are o soție pe nume Daciana și doi copii – Beny (aproape 8 ani) și Karin (14 ani). Locuiește în Deva și a deschis în zona orașului o fabrică de draperii și perdele, în anul 1996, iar de câțiva ani a adus în România un sistem de construcții care are la bază o tehnologie de eficientizare a consumului energetic.

Despre oameni, sisteme, valori…

Erwin Fleischer: La începutul anilor ’90, au fost mulți oameni de afaceri, așa ziși onorabili, care ne-au golit buzunarele. De aici și o vorbă celebră care circula în cadrul Clubului oamenilor de afaceri germani din București, în momentul în care făceai cunoștință cu cineva, după ce-ți spuneai numele, erai întrebat „Cât ai pierdut?” Abia după asta începea discuția propriu-zisă. A fost interesant…

Dar toate lucrurile astea reprezintă un fenomen aproape normal pentru o țară care a fost închisă din multe puncte de vedere (începând de la posibilitățile de a gândi și dezvolta ceva). S-a întâmplat ceva similar și în Germania de Est. Și în multe cazuri cazi singur victimă din cauza naivității și a unei lipse de informații concrete. Adică, eu nu aș putea să dau vina pe români și să zic că sunt așa sau sunt așa. Oriunde vei merge în lumea asta dacă îți lipsește experiența și nu cunoști obiceiurile din țara respectivă, vei cădea victimă. Asta este valabil și în situația în care ar merge un român în Germania și ar ajunge la oameni care nu trebuie – ar profita de el din plin. D-aia nu sunt de acord cu anumite declarații sau generalizări care zic „românii sunt așa sau nu sunt așa„. Fiecare om are anumite însușiri, bune sau rele. Bineînțeles, în funcție și de zonă unele lucruri se amplifică mai mult sau mai puțin.

Ce ți-a plăcut ție cel mai mult în România?

Mie mi-au plăcut foarte multe lucruri în România. Mai ales așa zisele neajunsuri ale unui sistem imperfect. Eu vin dintr-un sistem care este foarte bine pus la punct, aproape perfect. Dar toate lucrurile perfecte au  întotdeauna o hibă. Nimic nu funcționează total perfect, pentru că nimic nu poate merge tot timpul numai în linie dreaptă. În natură, nu există lucruri perfect drepte. Eu cred că așa este și viața. Nu se poate merge chiar așa strict.

Dar care sunt hibele din sistemul perfect din Germania?

În primul rînd, așa-zisa libertate îngrădită. Ce înseamnă libertate? Înseamnă că am dreptul să mă desfășor, să mă dezvolt, până ating dreptul celuilalt. Vorbim de respect, de bun simț, de a nu se ajunge la a apela la legislație sau la a bate cu pumnul în masă și a spune „Ăsta e dreptul meu!„. Fiecare trebuie să înțeleagă și să lase de la el. Spre exemplu: n-am parcat bine mașina, am pus-o un pic strîmb; vecinul sună la poliție și mă pârăște. Și multe alte lucruri. Există anumite reguli care contribuie la buna înțelegere între vecini, dar sunt și situații exagerate în care îți dai seama că nu prea există toleranța și există foarte multă îngrădire.

Și asta vine de la oameni?

Și de la oameni, dar și de la sistem. Pentru că, până la urmă, şi sistemul formează oamenii, și în Germania, și în România. Aici multe lucruri nu merg cum trebuie pentru că sistemul nu se implică suficient și eficient. Adică sunt foarte multe care pleacă de la grădiniță, unde copiii nu sunt învățați multe lucruri. Luăm exemplul cel mai simplu: Ai o hârtie de aruncat, există coșuri de gunoi, aruncă acolo, nu pe jos.

Bine. Dar aici trebuie să intervină în primul rând părinții.

Da. Într-adevăr, părinții.

Și, apoi, nu oamenii fac sistemul?

Ba da. Oamenii fac parte din sistem și sunt sistemul. Bineînțeles. Dar, pe de altă parte, copiii trebuie educați de mici să înțeleagă ce este sistemul. Sistemul nu este ceva abstract sau ceva ca un fel de Dumnezeu care nu se vede. Este foarte clar definit. Suntem fiecare dintre noi și noi suntem responsabili. Nu putem să așteptăm să vină Statul, oricare ar fi el. Nu putem să ne bazăm pe faptul că Statul va face. Nu putem să ne bazăm pe alții că o să vină și o să ne dea și o să ne facă. Noi suntem responsabili pentru noi și pentru destinul nostru. Multora nu le place să gândească așa și caută scuze pentru lenevie sau neimplicare și dau vina pe stat. Nu-i corect așa. Fiecare dintre noi reprezentăm acest microcosmos de unde se pleacă.

Apoi, sistemul înseamnă comunitate, unde ar trebui să existe valori.  Dar valorile nu mai sunt. S-a pierdut în lume valoarea.

În lume?

În mare parte a lumii, da. Primează valorile artificiale, materiale, care țin de bani. Nu se poate spune că îți plac banii. Pentru ce să-ți placă banii? Banul este o simplă hârtie colorată. Altceva este ce fac cu banii.

Apoi oamenii au țeluri – „Vreau să fac asta…” Nu este de ajuns. Lucrurile astea presupun o anumită implicare, se pleacă de la școală, de la o anumită pregătire și de la lucrul în direcția respectivă. Trebuie să ai o viziune. Și de unde? Nu mai sunt. Atâtea lucruri sunt atât de abstracte și superficiale. Și oamenii simt nevoia să se afișeze cu lucrurile lor – fie că e vorba de o mașină tare și frumoasă, fie că e vestimația de firmă, fie că se umplu de aur șamd.

Adică sunt lucruri care nu sunt foarte importante și lucruri fără de care poți trăi atât de bine…

În România, este un fenomen amplificat de faptul că oamenii au avut foarte multe lipsuri un timp îndelungat. Iar omul când nu are ceva sau nu are posibilitatea să primească ceva și îi arăți, atunci el dorește și mai mult. Și după ce primește, dă în exces.

Mass-Media în România

Dacă te uiți la interviurile și declarațiile din presă, în general, observi cum s-a ajuns la acest trend negativ. Ca să nu mai vorbim de presa de senzație care promovează numai lucruri de proastă calitate.

Chiar și în ziua de azi există oameni care fac lucruri grozave în România. Eu am cunoscut niște oameni care fac lucruri foarte frumoase și în agricultură, și în tehnică, și în alte domenii. Dar nu se vorbește despre ei. Se promovează doar lucruri negative. Și țara asta nu este populată doar de hoți, de violatori, de sinucigași sau mai știu eu ce.

Iar asta este de fapt ceea ce distruge omul. Pentru că, de regulă, el nu prea face ceva ce nu a văzut înainte. Pentru el este abstract.  Și atunci, cu cât dai mai multe exemple negative, cu atât se întâmplă mai multe lucruri negative. Dacă s-ar promova numai lucruri bune, oamenii ar lua exemple bune. Dar dacă se dau numai lucruri proaste el nu are cum să învețe ceva bun. Și aici ajungem la responsabilitatea pe care ar trebui să și-o asume tot ceea ce înseamnă mass-media.  Este suficient dacă discuți despre subiect, dar nu în detaliu și cu atât mai puțin să pui poze sau filmări tragice de la fața locului. Este suficient dacă spui „A avut loc un accident din cauza vitezei și au murit trei oameni„. Nu trebuie să scoţi în față toată scena. Și același lucru și cu crimele, cu persoanele care violează oameni batrâni de 80 de ani sau mai știu eu ce. Pentru că nu este nimic educativ în toată treaba asta. Este destul de rău că se întâmplă lucrurile astea, nu mai trebuie promovate și  în exces. Pentru că transmit mai departe la alți oameni gânduri proaste.

De acord cu tine, dar oamenii din mass-media tocmai pentru asta sunt plătiți…

Pai, da. Pentru că omul are o predispoziție pentru astfel de materiale. Pentru că, din păcate, așa suntem făcuți, ne bucură neajunsurile sau eșecurile altora. Este greu de explicat de ce. Dar avem în noi o satisfacție – unii mai mult, alții mai puțin – de a ne bucura de răul/eșecul altuia. Și nu este în regulă. În loc să încercăm să învățăm din reușita altuia, noi ajungem să cădem în extrema cealaltă.

De ceva vreme, refuz sa ma uit la actualități. Încerc să mă educ. Pentru că am picat și eu în capcana știrilor negative de senzație. Și atunci încerc să evit pe cât se poate astfel de lucruri pentru că nu mă ajută cu absolut nimic. Adică, mă doboară. Și dacă văd că un lucru nu-mi face bine, de ce să continui?

Dacă am nevoie de anumite informații pot să caut punctual. Noi suntem bombardați cu o mulțime de informații pe care nu suntem educați sau predispuși să le prelucrăm. Și foarte multe sunt inutile.

Energie verde

Hai să vorbim și despre potențialul pe care l-ai descoperit în România și pe care vrei să-l valorifici.

În primul rând, am descoperit faptul că, din cauza infrastructurii, consumul de energie este mult prea mare și prea inutil.

Apoi, casele și clădirile nu sunt izolate, nu sunt concepute, în așa fel încât să consume în mod eficient. Cam 65% din energia care se consumă în prezent la nivel național se consumă aiurea.

Și avem o mulțime de variante pentru a reduce consumul de energie și a începe să consumăm în mod eficient. Însă vorbim de lipsa de educație, în sensul de informare. Și asta nu este în regulă.

Din partea cui?

Aici putem discuta și putem pleca de la grădiniță. Din grădiniță trebuie început prin joacă și explicat copiilor ce înseamnă puterea Soarelui, puterea vântului, puterea apei, făcând un zmeu, o morișcă etc.

Spre exemplu, eu îmi amintesc , pe vremea când am făcut eu grădinița, că aveam modele de mașini cu abur care angrenau un burghiu, un mic fierăstrău etc, astfel încât să ne facă să înțelegem încă din copilărie ce înseamnă energie. Pentru că este vorba de niște lucruri pe care copiii nu le pot concepe.

Apoi, la școală. În ziua de azi ies de pe băncile școlii foarte mulți ingineri inutili, pentru că la școală li se predau chestiuni învechite care nu au legătură cu tendințele actuale și cu ceea ce ar trebui să ne aducă viitorul. Iar viitorul înseamnă modalități de conservare a energiei și descoperire a unor surse de energie alternativă.

Ceea ce li se predă la școală nu mai este valabil. Gândește-te câte s-au schimbat în ultimele câteva sute de ani – de la descoperirea forței aburului, până la epoca nucleară, iar acum suntem iarăși într-un prag de a schimba ceva sau de a descoperi ceva nou. Dacă mă întrebi concret, n-aș putea să-ți dau un răspuns.

Suntem apropape de un prag pe care fie îl depășim și mergem mai departe, fie nu facem pasul și mergem inapoi. Insă, ceea ce a fost valabil până acum, nu va mai fi la fel de valabil și pe viitor dacă vrem să avansăm.

Și tu cum crezi că va fi, evoluție sau involuție?

Eu de felul meu sunt un luptător și un om care gândește pozitiv sau îi place să vadă lucrurile spre bine. Eu cred și mă implic personal în acțiuni care au ca scop conducerea lucrurilor spre bine.

Concret, pentru că vorbele pot fi frumoase, ce vreau să fac și în ce vreau să mă implic? Vreau să mă implic în ceea ce se cheamă producere de energie verde, pe bază de plante energetice care sunt o mulțime de felul lor. Doar că eu vorbesc de o plantă care nu sărăcește solul și care poate fi plantată pe un sol care este inclusiv degradat/sărac. În cadrul proiectului despre care vorbesc, noi vrem să producem un combustibil pe baza căruia să producem mai departe curent electric. Așa cum l-am gândit noi, raportat la suprafața de teren de care am putea dispune in acest moment, putem produce curent electric pentru o localitate cu până la 200 de case. Cam atât. Dar este un prim pas. De ce? În primul rând, încerc să găsesc o soluție pentru țăranii din zona noastră care nu au nicio șansă din punctul ăsta de vedere.

Și cum îi ajuți tu pe țărani aducând această plantă?

Cum spuneam, este o plantă care se plantează pe terenurile mai puțin potrivite pentru agricultură. Și-atunci decât să se chinuie oamenii în fiecare an cu plantații de grâu, porumb, cartof sau mai știu eu  ce, și să aibă o recoltă precară, mai bine cultivă planta asta energetică pentru care trebuie să pregătească terenul o singură dată și recoltează timp de 20 de ani după plantare.

Practic ei au terenul pe care pot cultiva această plantă iar ceea ce câștigă este un venit de pe urma recoltei.

Corect. În zona noastră sunt undeva la 10.000 de hectare care nu sunt cultivate cu absolut nimic și pe care nu ar putea fi puse nici măcar furaje pentru animale, pentru că ar avea nevoie de îngrășăminte.

Recolta se face într-o perioadă în care nu există alte activități agricole, din decembrie până în martie, țaranii putând câștiga un ban într-o perioadă în care prea puțini pot face asta. În schimb, ei trebuie să se ocupe de plantare și de cules. Iar pentru cules au nevoie de aceleași utilaje care se folosesc în mod normal în orice sat pentru agricultură.

Și una dintre destinațiile combustibilului ar putea fi inclusiv producerea de curent electric pentru un sat…

Da. În plus, avem acum un proiect pe care sperăm să reușim să-l implementăm, prin care ne-am propus ca în momentul în care vom începe să folosim această plantă pentru a produce curent electric să putem folosi în procesul de ardere inclusiv deșeuri, care să devină neutre în contact cu mediul înconjurător datorită colectării selective, a punctului de ardere foarte mare, a utilizării unor substanțe organice șamd. Și în loc să folosim gaz metan, așa cum se procedează de câțiva ani în procesul de ardere a deșeurilor, să folosim această plantă care are un punct de ardere foarte mare și care este neutră din punct de vedere al emisiilor de carbon.

Energia este cheia

Asta este ceea ce mi-a venit mie în minte, ca inițiativă. Dar dacă am încerca fiecare la rândul nostru să găsim o variantă și lucrăm să ne canalizăm energia pe acest lucru, am avea un viitor. Dacă ignorăm și consumăm în continuare cum se consumă acum, atunci viitorul este mai sumbru.

Dar eu sunt convins că omenirea va face pasul. De-a lungul timpului au fost epoci în care s-au făcut niște descoperiri, niște salturi. Din păcate, de obicei, războaiele au fost acelea care au contribuit la aceste salturi. Pentru că s-a consumat foarte multă energie pentru a descoperi cum să se distrugă ceva. De aceea, sper ca de data asta omenirea să facă acest salt într-o manieră pozitivă. Pentru că dacă noi avem energie, nu mai avem războaie. Pentru că nu mai există interes în a obține cel mai ieftin sistem, dacă avem la dispoziție o sursă de energie alternativă.

Apoi, gândește-te că în realizarea unui produs costul energiei este cel mai mare. Dacă omenirea va descoperi această sursă de energie inepuizabilă, va rezolva o mare problemă.

Energia este cheia. Pentru că, până acum, energia a însemnat putere și a atras după sine foarte multe nenorociri.

Conservarea energiei

În ceea ce privește conservarea energiei, sistemul pe care îl propun eu se numește Concrewall și este un sistem de construcție eficient din punct de vedere energetic.

Este un sistem de viitor. Probabil că eu am fost cu un pas sau doi prea devreme cu acest sistem pe piață. Dar eu zic că viitorul este inevitabil. Adică nu ne mai putem permite luxul de a construi niște case care au un consum foarte mare.

Treaba asta este ca un bumerang. Toți cei care construiesc case, așa zis, ieftin și rapid, pe termen lung nu le vor mai putea întreține. Și aici este o problemă mare. Pentru că nimeni nu le explică oamenilor. Mă refer la cei din domeniu. Eu nu pot să acuz un om că el nu știe tehnologie. Aici pot să acuz doar proiectantul și arhitectul. Iar eu nu pot face meseria lor și ei sunt prea comozi să meargă pe la diverse simpozioane și să se informeze asupra noutăților din domeniu.

În plus, eu nu am pretenția să se spună că sistemul nostru este cel mai bun sau mai știu eu ce. Nu. Este unul dintre sistemele de acest tip. Important este să ajungem la a înțelege că trebuie folosit unul dintre sistemele de construcție eficiente din punct de vedere energetic.

Impact social

Acum lucrăm la un proiect care, plecând de la sistemul nostru de construcții, își propune să creeze oportunități pentru oameni mai puțini instruiți sau chiar analfabeți.

Spre exemplu, există această problemă cu țiganii în Europa și există fonduri europene care se acordă pentru proiecte care să vizeze integrarea persoanelor dezavantajate social. Nu pe sistemul francezilor „vă dăm banii și plecați acasă” ci dintr-o perspectivă constructivă și sustenabilă. Iar asta începând de la a învăța o meserie pe care să o poată folosi inclusiv în construirea propriilor lor locuințe. Prin astfel de proiecte Uniunea Europeană își propune să atragă oameni care vor să schimbe ceva în viața lor.

Și nu este vorba de a construi pur și simplu niște locuințe, ci se vizează construirea unor mici cartiere în care să existe mici ateliere de lucru, grădinițe, școli etc.

Noi avem în plan să construim în jur de șase – șapte centre de școlarizare în orașele mari din țară care să stea la baza acestor proiecte de integrare socială, care nu vrem să fie percepute sub forma unor ghetouri, ci sub forma unor mici comunități. Pentru că, dacă ne apucăm să construim pur și simplu locuințe se va ajunge la acea formă de ghetou și creem alte probleme.

Pentru că dacă omul ăla nu învață să facă ceva, problema se va răsfrânge asupra copiilor, care nu vor avea un exemplu de urmat și astfel vor avea speranțe foarte slabe în ceea ce privește viitorul lor, dacă văd numai mizerie, numai violență.

Pe același principiu care spune „Dacă vrei să ajuți pe cineva, nu-i da pur și simplu peștele, învață-l să pescuiască„, ceea ce vrem noi să creem este un cadru în care oameni care nu au reușit să facă ceva, inclusiv în afară țării, să aibă o perspectivă reală. Iar asta este și cerința celor de la Uniune. Să vii cu un concept cu impact social și sustenabil pe termen lung. Nu doar la modul îi chemi înapoi în țară și le dai o casă. Păi, și ce fac acolo dacă nu au un venit?  Plus că nu poți crea un impact cu adevărat pozitiv, dacă nu-i implici direct în construcția casei în care vor locui. Și vorbim de oameni care vor să schimbe ceva în viața lor. Cei care nu vor treaba asta, care se complac sau chiar se mândresc cu situația în care sunt, oricum nu pot fi schimbați nici măcar cu forța.

Este un proiect care nu va da rezultate în doi – trei ani. S-ar putea să vorbim de o generație. Dar dacă nu se începe vor apărea niște probleme din ce în ce mai grave.

Ce șanse reale de reușită are proiectul?

Are șanse de foarte mare reușită, pentru că este un concept foarte bine pus la punct și este gândit într-un mod sustenabil și pe termen lung.

Din nou despre România, oameni, potențial…

Să ne întoarcem un pic la momentul în care spuneai că te-ai hotărât să rămâi în România. Cum vedeai atunci lucrurile și cum le vezi acum?

România mi se părea o țară mare cu un pământ foarte bun, dar nelucrat pe care începuseră să crească buruienile. La ora actuală, terenul a rămas la fel de mare, dar buruienile au crescut și mai mari. Adică, există în continuare potențial mare în România, dar trebuie schimbată mentalitatea de a câștiga ceva pe moment sau într-un timp foarte scurt.

Apoi, forța intelectuală este un alt potențial. Dar din păcate este neexploatat și foarte mulți tineri care au un potențial și care ar putea face ceva cu el pleacă în alte țări unde sunt căutați și apreciați. Și asta nu-i în regulă.

Dar nu ar putea sa facă ceva și aici?

Ar putea. Dar nu se dorește. Există un club exclusivist care deocamdată dirijează, sau mai bine zis frânează, anumite lucruri.

Sunt anumite grupuri de oameni, fie de știință, fie din clasa politică, fie la nivel economic, care își apără interesele lor. Adică, în fiecare domeniu există un astfel de cerc, care nu prea e dispus să se deschidă.

Dar tinerii nu ar avea posibilitatea să se dezvolte și independent de ei?

Din păcate, aceste grupuri sunt poziționate în punctele cheie.

Și cât crezi că o să mai dureze treaba asta?

Greu de zis. Depinde de noi. De fiecare dintre noi. Nu știu.

În ce sens?

În sensul de a accepta sau nu anumite lucruri. De a spune nu sau de a denunța oamenii care fac lucruri de genul ăsta. Și să nu mai mergem cu plicul pentru a rezolva anumite treburi.

Și dacă nu accepți ai șanse să reușești?

Unul singur nu. Dacă unul alege calea normală și restul continuă să se plieze după sistem, înseamnă că acel unu va pierde. Dar dacă se strâng mai mulți cei care nu mai acceptă situația și îi trag și pe alții după ei atunci sistemul se va schimba puțin câte puțin.

În acești 17 ani eu am pierdut multe lucruri tocmai pentru ca nu am acceptat să dau „atenții” și nu dau nici acum. Iar de foarte multe ori am fost blocat.

Așa cum s-a întamplat cu sistemul de construcții. Am pierdut un an de zile în care aș fi avut posibilitatea să mă stabilesc pe piață și chiar să recuperez o parte din investiție. Însă ei mi-au dat aprobarea cam cu jumătate de an înainte de a se declanșa criza și la noi. Adică atunci când a început să meargă s-a prăbușit piața.

Dar eu nu vreau să acuz și iau acest lucru ca atare. Probabil nu a fost momentul.

În plus, eu nu sunt pe principiul de revoltă sau de reproș, pentru că nu aduce nimic bun. Eu trebuie să-mi văd mai departe de drum și să-mi fac treaba, și-atunci încerc să nu-mi pierd timpul cu gândurile negative care mă frânează în loc să-mi dea energie să merg înainte.

Te gândești să te întorci în Germania și să te stabilești acolo?

Cu certitudine, nu. Am mai spus. Pe lângă aspectele economice și celelalte probleme de la ora actuală, România este o țară frumoasă, care are niște oameni deosebiți cu care mi-a făcut plăcere să petrec acești 17 ani aici și care au fost alături de mine și la bine și la greu. În continuare susțin că există un potențial foarte mare în țara asta. Și eu m-am regăsit aici, în România, ca țară, repet, cu toate neajunsurile și imperfecțiunile care sunt. Până la urmă, cred că asta îmi place cel mai mult.

Dacă nu mi-ar fi plăcut ceva și nu aș fi fost de acord, nu m-a legat nimeni. Puteam să plec oricând. Și acum aș putea să plec. Sunt liber.

Bineînțeles, uneori mai apar și frustrări, când nu merge treaba cum vrei tu, dar cred că până la urmă așa e și bine, să nu-ți meargă întotdeauna așa cum ai visat tu.

Eu prefer să văd lucrurile pozitive și să nu mă impotmolesc în cele negative. Primele mă ajută să merg mai departe, celelalte nu. Și cred că mulți dintre noi ar trebui să încercăm să vedem lucrurile bune.

În loc de încheiere…

Acum mult timp, am învățat de la un om înțelept care mi-a spus „Dacă vrei să câștigi, trebuie să înveți mai întâi să pierzi.

Am mai învățat de la el că pentru a reuși în viață, în primul rând, trebuie să ai coloană vertebrală, să te poți uita în oglindă, să nu-ți fie rușine ție de tine. Apoi, să te ridici încă o dată mai mult atunci când ai picat.

Adică, indiferent de ce ți-ai propus să faci, să nu mergi niciodată pe principiul „Nu o să reușesc niciodată!” Vei reuși. Și dacă nu reușești ce pierzi dacă încerci?

Pentru că un lucru este cert. Dacă nu fac, nu pot vorbi deloc de reușită. Dacă încerc, am șanse de 50% să reușesc.

 

Interviu realizat de Oana Câlțea.

Fotografii realizate de Mihaela Agarici. Website: paul-agarici.ro

h1

M-am întors în România să-mi trăiesc visul!

19 August 2010

Raluca Teodor mi-a fost recomandată de un prieten care îmi spunea la vremea respectivă despre ea că este o româncă super, care iubește România și care a lansat un „proiect de descoperire mai ecologică a țării„. Cum, oricum, între timp, mă hotărâsem să vorbesc și cu oamenii care pur și simplu și-au găsit locul lor în țara asta și sunt fericiți cu ceea ce au ales să facă, am zis că recomandarea nu poate fi decât binevenită.

Ulterior, am aflat că în anul 2002 Raluca a plecat în Franța, pe când era studenă în anul patru la Facultatea de Geografia Turismului din București. După doi ani de facultate a terminat și un masterat în domeniul turismului. Cu totul, a stat acolo circa șase ani, iar când s-a întors în țară a deschis o agenție de turism sub numele de Romania Active, care propune diverse programe de descoperire a României cu tot ce are ea mai frumos de dat și de arătat.

În loc de introducere

Ai plecat în Franța cu gândul de a rămâne acolo?

Nu. Niciodată.

De ce?

Pentru că voiam să mă întorc aici, să lucrez în turism, să aduc turiști străini, să mă întorc la muntele meu…

Țin minte că la prima noastră întâlnire mi-ai spus exact așa „M-am întors în România să-mi trăiesc visul”…

Exact. Visul meu de a aduce turiști străini în România. De a merge cu ei pe munte, de a-i duce în locurile care mi-erau mie dragi.

Dar de ce voiai să faci treaba asta?

Nu există o explicație. E ceva. E o trăire care vine dintr-o dată, ca orice altă pasiune.

Mă gândesc că poate undeva asta ascundea o dorință de a te lăuda și cu partea frumoasă a României?

Da, și asta. Era contextul respectiv. Știam că în exterior se vorbește sau există o imagine destul de proastă despre România. Și e adevărat că aveam chef să arăt oamenilor și alte părți frumoase ale României, nu doar sărăcie, orfelinate și așa mai departe.

Când anume s-a trezit pasiunea asta în tine?

În liceu, prin clasa a noua sau a zecea, m-am inscris într-un club ecologic și mergeam în natură, strângeam gunoaie, făceam educație ecologică, și stăteam pe munte mai toată vara cu rucsacul în spate. Știam când plec, dar nu știam când mă întorc. Iar asta a reprezentat pentru mine o mare descoperire. M-am îndrăgostit efectiv de țara noastră, atât de munte, cât și de ce am văzut în jurul muntelui. Pentru mine perioada aia a fost o perioadă de adevărată deschidere. Aveam 15 ani. Până atunci nu plecasem decât cu părinții, ori la mare, ori la țară. Am mai fost și la munte, dar așa prin Bucegi, la cabanele clasice din Bucegi…

Întoarcerea în țară și „împlinirea visului”

Când ai luat decizia de a te întoarce în țară?

În Franța, am lucrat într-o agenție de turism care era specializată în turism montan și ciclism. Iar agenția asta de turism avea un client, un touroperator australian, pe care l-am întâlnit și care știa că intenția mea este să mă întorc în România și să dezvolt același lucru aici. Și m-a pus în contact cu o altă agenție din Franța care intenționa să deschidă ceva în România. Agenția exista de câțiva ani, avea deja o rețea formată, și mi-au zis că ei au clienți pentru Europa de Est și pentru România și că ar vrea să deschidă o agenție acolo, dar că nu au cum să o facă singuri. Aveau nevoie de cineva care să cunoască țara. În condițiile astea, am hotărât să ne asociem și am fost cumva complementari. Ei veneau cu partea de clienți și oarecum cu o parte de know-how pe care eu nu o aveam atunci, în tot ce ține de creare de site-uri și chestii de genul ăsta. Iar eu practic am venit aici, am făcut munca de teren, am creat circuitele și ce mai era nevoie pentru a ne apuca de treabă.

Având în vedere sistemul din România, cât de greu ți-a fost să pornești proiectul?

A trebuit să umblu, e adevarat. Dar, sinceră să fiu, mă așteptam să fie mult mai greu.

În orice caz, a mers până la urmă. N-a trebuit să dau șpagă pentru că Registrul Comerțului crease un serviciu puțin externalizat așa, plăteam o taxă și se ocupau ei de tot. Mă rog… În sensul că îmi spuneau pas cu pas ce trebuie să fac. Pentru că tot eu mă ocupam de tot până la urmă. Dar măcar nu a fost nevoie să apelez la un avocat sau mai știu eu ce.

A durat cu totul vreo trei luni, pentru că pentru a deschide o agenție de turism trebuie ca persoana care conduce agenția să aibă brevet de turism, ceea ce eu nu aveam. A trebuit să-l obțin, după care a urmat obținerea licenței de turism pe baza brevetului etc.

Mi-era frică pentru brevetul de turism, pentru că cer experiență de manager în domeniu, studii de specialitate, iar facultatea de Geografia Turismului nu este considerată ca studiu de specialitate. Unde mai pui că eu îmi dădusem inclusiv licența în Franța. Până la urmă, m-a ajutat masterul din Franța, pentru că se pare că abia masterul este considerat studiu de specialitate. Și cu experiența pe care am avut-o, deși nu a fost foarte mare, în domeniul turismului acolo, am obținut brevetul ăsta. Nu mă așteptam. Credeam că o să mă cheme să-mi ceară șpagă măcar sau ceva. 🙂 Dar nu. Am depus dosarul și m-am trezit după câteva săptămâni că-l acceptă. După care a trebuit să depun și pentru licență, iar a mai durat câteva săptămâni, și după care am deschis firma.

A fost penibil. Pentru că sunt foarte multe drumuri de făcut și durează foarte mult, dar totuși m-am așteptam, nu știu de ce, la mai rău.

Despre turism și turiști în România

Având în vedere că te adresezi în principal turiștilor străini, presupun că ești prezentă pe la târguri de turism în străinătate.

Da. De doi ani merg constant.

Și care sunt reacțiile oamenilor când le prezinți România?

Sunt destul de reci, așa. Nu știu prea multe despre România. Sunt la modul: „A… da, România.” Le arăt poze și zic: „Frumos, frumos…” Dar de fapt nu știu prea multe.

Cam care ar fi mijlocul lor de informare în sensul ăsta?

Televiziunea este calea principală. Și televiziunea înseamnă ceea ce se retransmite la ei la știri sau documentarele care sunt pe canalele lor. La știri, în general, se vorbește ori despre inundații, ori despre orfelinate, ori despre mineriade, ori despre mai știu eu ce. Adică evenimente din astea majore care din păcate de obicei sunt negative. Din când în când, și în ultimul timp am remarcat mai mult decât înainte, mai este câte un documentar despre mănăstirile din Moldova, despre cetățile din Transilvania etc. Acum, pe mine m-a contactat un jurnalist care vrea să facă un reportaj despre munții noștri, despre viața la țară… și alte treburi de genul ăsta.

Și cum i-a venit lui ideea asta?

Am înțeles că are temă din partea redacției să facă o serie de reportaje/documentare despre țările Europei de Est.

Știu că îmi spuneai, iar asta știe toată lumea, faptul că nu există o promovare la nivel internațional a imaginii României coordonată de Ministerul Turismului…

Asta ne afectează foarte tare.

Am lucrat doi ani de zile cu o agenție din Franța, care este una dintre cele mai mari agenții de acolo, și nu se înscriau prea mulți oameni pentru România. Mai îmi trimiteau așa din când în când câte un grup mic.

Și mi-au spus: „Raluca, dacă Ministerul vostru de Turism ar face niște mici eforturi de promovare , mult mai mulți oameni s-ar înscrie pe circuitele pe care ni le propui tu pentru România. Și eventual am putea să punem și mai multe în catalog, dacă ar fi cerere. Dacă oamenii nu aud niciodată vorbindu-se despre România…

Adică nu se creează un trend… nu avem o imagine cum are Croația, cum are Cehia și alte țări din zonă.

Tocmai a fost lansat un brand…

Da. Despre frunză, nu am nimic de comentat, incompetența la nivel de stat în România nu mă mai surprinde, din păcate.

Cât despre slogan… nu-mi place. Pe mine mă trimite cu gândul la o grădină botanică, la ceva foarte aseptizat, și nu la sălbăticia și la diversitatea peisajului nostru montan.

Îmi spuneai că la un moment dat ai văzut o campanie de promovare pentru Bulgaria, cu afișe imense…

Da. Am văzut într-o perioadă, pe când eram în Lyon. Peste tot unde mă plimbam prin Lyon vedeam afișe cu Bulgaria, în gară, în aeroport… Și când vezi zeci de afișe cu Bulgaria prin oraș, normal că încep să ți se deschidă ochii. Pui întrebări, te interesezi.

La noi singura promovare care se face este „din gură în gură„. Străinii care vin aici și sunt mulțumiți se întorc acasă și vorbesc frumos despre România. Dar asta nu înseamnă că are un impact neapărat foarte mare.

Străinii care vin în România, mă refer la cei care vin prin agenția ta, spuneai că unii știu câte ceva despre țară, alții nu prea știu nimic.

Da. Cei care știu ceva sunt cei care știu puțină istorie. Adică, știu și ei câteva lucruri despre comunism și revoluție.

Dar despre locuri, oameni, geografie…

Mai știu un pic, dar știu pentru că s-au interesat să vină în România, să-și organizeze vacanța aici. Și în general știu de Bucovina, de Maramureș, dar așa puțin ambiguu…

Dar de ce aleg România? Doar așa pentru că este o țară pe care nu au vizitat-o și „hai, s-o bifez și pe asta”?

Da. Unii sunt așa. Unii vin pentru că, de cele mai multe ori, vor să descopere Europa de Est, pentru că până nu demult, partea asta a continentului era ceva misterios, „lumea a treia” oarecum. Și trebuie să înceapă cu o țară iar câteodată țara asta e România. Câteodată, au mers înainte în Polonia, de cele mai multe ori e așa, sau într-o altă țară din Europa de Est, și au zis „hai sa venim și în România„.

Bine, turiștii care vin pentru programele mele sunt oameni care vor să vină la munte oarecum, vor să facă drumeții. Deși ar putea să aleagă una din celelalte țări vecine care au munte.

Însă, Carpații încep să devină din ce în ce mai cunoscuți și este un nume care are o anumită greutate.

Oamenii știu de Carpați, dar nu știu exact ce e, unde e. Când merg cu ei, de exemplu, în Bucovina, mă întreabă „Aici suntem tot în Carpați?„. Când merg în Maramureș, „Aici suntem tot în Carpați?„. La Brașov, „Aici suntem tot în Carpați?„.

Adică nu prea au noțiunea asta de lanț montan carpatic, cum sunt Alpii sau mai știu eu care. Dar Carpați este totuși un nume cu rezonanță, așa cum e și Transilvania, de exemplu.

Care sunt cele mai vizitate zone ale țării?

Maramureș, Bucovina, Transilvania…

Oamenii vin și pentru partea de tradiții, cultură… nu doar pentru munte?

Da.

Ca programe, către ce se orienteaza ei mai mult, către drumeții pe munte sau către oameni, locuri, tradiții?

E destul de echilibrat. Dorințele lor se îndreaptă în proporție de 50% către drumeții sau natura în sine, iar cealaltă jumătate ar fi împărțită între oameni, contactul cu oamenii, și patrimoniu.

De unde vin cei mai mulți turiști, Franța, Germania?

Eu nu lucrez cu germani, dar sunt într-adevăr mulți germani care vin în România ca turiști. Da, ar fi Franța, Germania, Anglia, pentru genul ăsta de turism.

Dar de peste Ocean sau din alte colțuri mai îndepărtate ale lumii?

Eu am avut australieni, americani și canadieni. Dar mult mai puțini.

Românii în Franța

Vizavi de cum te-ai simțit în societatea franceză, îmi spuneai că în cazul tău nu a fost vorba de vechea poveste a românului care merge în străinătate și se simte privit într-un fel…

Da, așa e, nu m-am simțit într-un fel pentru că eram din România. Dar acum depinde și de cercurile în care mă învârteam. Pentru că eram la facultate, eram cu o anumită categorie de oameni. Și nu, nu m-am simțit într-un fel pentru că eram româncă. Mai ales în timpul în care am stat la Paris. Acolo întâlnești toate națiile de oameni. Ce mai conta un român în plus? 😀

Revenind, este adevărat că în mediul meu nu existau chestii de genul ăsta. Dar tot la fel de adevărat este și faptul că ne alegem mediul care ni se aseamănă.

Nu zic că nu există deloc antipatii și probleme cu românii, pentru că sunt totuși oameni destul de enervați de prezența țiganilor în metrou sau alte lucruri. Dar eu treaba asta nu am simțit-o în viața cotidiană și, în același timp, îți spuneam că sunt oameni care au o imagine foarte boemă despre stilul de viață al țiganilor.

Adică, eu am avut impresia în Franța că țiganii sunt mult mai iubiți decât în România. Bine, în România nu sunt iubiți deloc. Dar acolo oamenii au o părere mai bună despre țigani decât avem noi.

Eu am avut cereri de la oameni care voiau să vină în România să descopere cultura țiganilor. Nu am reușit să fac treaba asta, dar mi-ar plăcea să o fac. Însă, e nevoie de foarte multă seriozitate și este adevărat că țiganii au totuși un fel de a trăi mai boem și nu ne putem baza pe ei.

Dar ca simplu om te simțeai cumva îngrădită sau cum se întâmplă în România că mulți se simt cumva sufocați de sistem?

Nu. Deloc. Și cred că nu am simțit chestia asta nici din partea lor, adică ei ca francezi față de sistemul din Franța. Mă rog, pe de altă parte, francezii sunt un popor care se plâng foarte mult.

De ce?

Ei nu sunt niciodată mulțumiți. Pentru cea mai mică chestie ies în stradă, fac grevă. Pe de o parte, e fain, că nu sunt ca noi, care înghițim totul. Știi?

Înapoi la România

Ce-ai schimba tu la România?

E un lucru care mă deranjează în România. Mentalitatea.

Acum eu nu am aprofundat foarte mult problema. Nu știu exact, din lucrurile care mă deranjează pe mine, câte chestii provin din cei 50 de ani de comunism pe care i-am trăit. Pentru că uneori am impresia că ne tot ascundem în spatele acestor 50 de ani. Și nu știu ce parte din această mentalitate care mie mi se pare uneori specific românească vine de fapt de mult mai din spate.

Nu știu. O sa încerc să-ți dau așa mici exemple.

Uite, mă enervează faptul că tinerii români au o relație foarte ciudată cu oamenii mai în vârstă. Eu am simțit așa o excludere a oamenilor mai în vârstă.

Mi se pare că există o lipsă de respect și o oarecare respingere. La modul „Noi suntem tineri, nu ne amestecăm cu oameni mai în vârstă„.

Se păstrează o anumită distanță.

Da. În Franța, de exemplu, familiile se unesc între generații cu plăcere, și stau de vorbă despre vrute și nevrute. Bunica fostului meu iubit francez era o femeie atât de deschisă la minte, încât reușea să-și strângă toți nepoții în jurul ei și toți stăteau de vorbă cu ea cu atât de multă plăcere. Era așa ceva incredibil. Și se distrau între ei.

La noi, în familiile românești, nu zic că nu există, dar la noi schimbul între generații este mult mai slab.

Dar asta este o problemă de ambele părți. Eu așa o văd.

Pai, da, normal că este o problemă de ambele părți. Doar că tinerii dacă reacționează așa cum reacționează este și din cauza educației pe care au primit-o de la adulți. De obicei problemele astea vin de la părinți, de la relația care s-a creat de pe vremea când erai bebe până… pentru că ceea ce ni s-a întâmplat în copilărie ne urmează toată viața.

Apoi sunt mulți oameni sălbatici, pur și simplu. Au probleme de socializare.

Mi s-a părut că în Franța mult mai ușor intri în contact cu oamenii. Oamenii sunt mult mai deschiși unii către alții, chiar dacă nu leagă neapărat prietenii strânse. Sunt mai deschiși să cunoască oameni noi, idei noi, păreri noi…

Alte lucruri pe care ai vrea să le schimbi la România?

Mai sunt mici lucruri. Cu siguranță nu o să mă pot gândi la toate acum.

Mai este chestia asta de român șmecheraș care nu-mi place. Românul ăsta care vrea să facă bani repede fără să muncească mult, care vrea să aibă o mașină ultimul model chiar dacă el de fapt încă locuiește la părinți și nu prea are ce mânca.

Până la urmă, vorbim de fățărnicie de fapt.

Tot la fel, la sate, se întâmplă ca cei care au fost să muncească în străinătate și s-au întors după câțiva ani cu puținii bani pe care i-au strâns și-au făcut o casă enorm de mare și inutilă numai ca să arate că sunt înstăriți.

Chestii din astea. Faptul că se distruge patrimoniul Bucureștiului vechi de pe o zi pe alta și sunt lucruri care nu se mai pot recupera niciodată. Și nu numai în București.

Și ca puncte bune pentru români/România, în afară de peisaje și locuri?

De România e clar, nu are rost să mai vorbesc. Deja am spus ce aveam de spus, toate peisajele astea frumoase, țara care mi se pare absolut incredibilă.

Dar și poporul. Adică, ăsta este și felul meu de a face turism. Nu doar să cunoști natura, dar să cunoști și cultura și oamenii. Și, într-adevăr, sunt niște oameni în țara noastră care mie mi se par absolut formidabili. Niște oameni simpli, niște oameni care sunt bucuroși să împartă cu tine un moment din viața lor. Te duci la ei și te primesc cu poarta și inima deschise. Adică, treburile astea le-am trăit cu oameni din Maramureș, din Bucovina și din alte locuri.

Bine. Eu mă plâng de anumite lucruri, dar pe de altă parte îmi place haotismul ăsta românesc, dar când nu mă atinge foarte mult. 😀 Când îl văd din exterior așa ca pe un spectacol.

Înapoi la origini

Cum stăm la capitolul perpetuarea tradițiilor și meșteșugurilor populare?

Sunt oameni care după revoluție încă mai aveau activități tradiționale. Unii dintre ei s-au oprit pentru că nu mai era rentabil, s-au dus la oraș sau eu știu ce au mai făcut, iar alții au rămas și au continuat să facă pentru că și-au dat seama că există totuși un interes pentru astfel de lucruri și că pot să-și câștige existența cu asta, sau cel puțin parțial.

Există aceste două situații – cei care s-au oprit pentru că s-au dus către alte activități, cei care au continuat tocmai pentru că și-au dat seama că există un interes – dar mai sunt și cei care s-au întors. Acum am o doamnă cu care lucrez în Bucovina care și-a scos războiul de țesut din magazie și s-a reapucat să țeasă.

De ce?

Pentru că are pensiune și pentru că și-a dat seama că este o activitate care îi aduce un venit în plus. Iarna când nu are turiști poate să țeasă, vara când vin turiștii le vinde covoarele. În plus, face și o mică demonstrație de țesut turiștilor.

Mai am o doamnă în Maramureș care este maestru artizan și ea dintotdeauna țese la război. Nu știu cât de mult, dar clar contează pe turiști ca să-și vândă covoarele. În același timp, este invitată la târguri, la muzeele satului și țăranului de prin România. Adică face treaba asta și în afara scopului turistic. Este meseria ei practic de o viață.

Îmi spuneai că tinerii, în general, nu mai stau să mai preia de la părinți…

Mai sunt, dar foarte puțini. Spre exemplu, cei care sunt în sate mici nici liceul nu-l mai fac câteodată acolo, se duc la liceu în oraș și își continuă viața acolo.

Dar dacă vorbim de tradiții și obiceiuri care țin de spirit, de legătura cu Dumnezeu, inclusiv la treburile astea renunță cei tineri?

Nu prea. Am fost surprinsă să văd că nu prea. De câte ori am fost prin țară la câte un mare eveniment religios, am observat că sunt foarte mulți tineri. În plus, am văzut tineri purtând costume tradiționale.

Crezi că perpetuarea tradițiilor și meșteșugurilor este pe cale de dispariție?

Da. Bine, nu aș putea să dau un pronostic, nu știu cât timp va mai dura, dar clar e o scădere, o schimbare.

Mergând pe la diverse târguri și interacționând cu oamenii de acolo, am rămas cu impresia că ei continuă să facă toate lucrurile astea pentru că își dau seama că se caută, și nu mai este vorba de un sentiment cu totul autentic.

Totuși, chiar și așa, e bine că se perpetuează și oamenii nu uită.

Să zicem că cei care au făcut și continuă să facă lucrurile astea, le-au făcut dintotdeauna. Și mulți din tată în fiu. Este adevărat că acum, dacă nu facem ceva, generațiile următoare nu o să mai știe să facă nimic, nu o să se mai păstreze nicio tradiție.

Deci, ce facem, o lăsăm să se stingă sau chiar dacă e artificial încercăm să împingem un pic din spate?

Eu mă gândesc că măcar o parte dintre cei tineri își vor da seama că asta vor să facă și ei și vor perpetua mai departe…

Da. Și poate ăsta va fi un mod de a redinamiza mediul rural, de a nu-l lăsa complet abandonat. În plus, sunt câteva succese în sensul ăsta. Sunt câteva asociații din Transilvania care au mobilizat și au încurajat lumea să mai facă rețetele lor tradiționale sau mai știu eu ce și în schimb ei le promovează și le vând produsele. Și, în regulă, este puțin forțat, dar mie mi se pare că rezultatul este bun.

Legat de descoperirea țării și a frumuseților țării, ți se pare că există un interes din partea românilor să-și descopere țara?

Cred că până acum a fost tendința „mergem în Europa și vizităm toate țările și toate capitalele„, iar acum există o oarecare tendință de „întoarcere la rădăcini” care sper să ia amploare. Adică este o mică tendință pe care am eu impresia că o simt, dar nu e un trend general.

Îi aud pe oameni – „Băi, n-am fost și eu la Sarmisegetuza niciodată, n-am fost și eu în defileul Dunării. Băi, n-am fost…„. Adică începe să existe o mică conștientizare în sensul ăsta.

Interviu realizat de Oana Câlțea.

Fotografii realizate de Adrian Eremia. Website: www.maplephotos.ro

h1

România e mişto pentru că eu sunt foarte mişto!

1 Iulie 2010

I-am întâlnit pe Andrei și Oltea într-una din serile de la finalul lunii martie, când am trecut pe la ei ca să povestim în tihnă despre România și nu numai. Tot atunci am avut bucuria să-i cunosc și pe micuții lor, Matei și Dora, doi copii cu pofta de viaţă şi prezenţă de spirit. 🙂

Înainte de a ajunge la subiectul România, i-am rugat pe Andrei şi pe Oltea să-mi povestească un pic despre cum au plecat ei din România şi ce a însemnat pentru ei întâlnirea cu străinătatea. Aşa am aflat că  Andrei a plecat în Germania în anul 2000, când au fost acordate acele green card-uri tinerilor din domeniul IT, care erau chemați să lucreze pentru firme din Germania. Asta se întâmpla la un an după ce el terminase Facultatea de Automatică şi Calculatoare din București. Oltea a plecat tot în Germania pe când era studentă la Facultatea de Arhitectură din București, continuandu-și studiile la Darmstadt.

De cunoscut s-au cunoscut in Germania, unde Andrei a stat șase ani, iar Oltea zece. La un moment dat însă au început să se gândească serios dacă vor să mai rămână acolo sau dacă vor să se întoarcă în România. Exista chiar și varianta de a o lua de la capăt într-o altă țară. Au întocmit inclusiv liste cu avantaje şi dezavantaje, până când, într-un final, s-au trezit că iau hotărârea din inimă că vor să plece în România, pur şi simplu.

La întoarcerea în România, Oltea și-a deschis un birou de arhitectură pe care acum l-a oprit pentru a avea timp de cei mici. Andrei este în prezent partener intr-o firma de IT – Smart Control, dar și unul dintre inițiatorii proiectului Evadeazacunoi.

Întâlnirea cu Germania

La ce va aşteptaţi voi ca societate acolo?

Andrei: Eu ştiam Germania prin ochii părinţilor mei care au fost acolo o dată sau de două ori. Era locul de unde primeam guma de mestecat când eram mic, era locul unde ştiam că totul funcţionează perfect, locul unde am fost şi eu ca turist o dată şi, tot aşa, autobuzul vine când trebuie, e curat pe jos, mănânci civilizat şi bine. Deci pentru mine Germania era o chestie perfectă, unde totul era extraordinar.

Şi… surpriză! Când ajungi acolo, după câteva luni, începi să vezi că nu-i chiar aşa. Da. Autobuzul vine la timp. Mâncarea e aşa cum o ştiai tu. Dar îți dai seama că doctori tâmpiţi există şi la ei, colegi de serviciu incompetenţi există şi acolo şi aici etc. Şi pentru mine a fost un mare şoc în momentul în care am constatat lucrurile astea. Pentru că, aşa cum am zis, mă aşteptam la o Germanie perfectă şi am început să văd că nu e aşa.

Şi ei sunt tot oameni. 😀

Şi ei sunt tot oameni. Exact. Şi, mai mult, începi să vezi că eşti cumva nedreptăţit, pentru că neamţul nu este pregătit să aibă străini. Nu este o ţară ca America, plină de emigranţi. Nu. Germania e Germania, iar tu o să fii întotdeauna un ausländer, un străin. Şi cuvântul ăsta o să-l înveţi printre primele şi o să-l ţii minte întotdeauna. Şi, cel puţin eu, în mediul în care am trăit, m-am simţit la început undeva în afară.

Pentru faptul că erai străin sau pentru faptul că erai român?

Andrei: Pentru că eram român.

Oltea: Asta pentru că te simţeai tu aşa. Nu neapărat pentru faptul că te fac ei să te simţi aşa.

Andrei: Categoric.

Oltea: Părerea mea este ca, într-adevăr, societatea nu este de aşa natură încât să te invite, să fie prietenoasă cu toţi străinii, dar nici nu e vina ei că te simţi tu ausländer.

Andrei: Într-adevăr, nu este vina ei. După ce am avut toate frustrările astea iniţiale, am început să mă uit şi să încerc să-mi dau seama cum ne promovăm noi ca români. Pentru că, iniţial, am zis că e vina lor, că nu ştiu nimic de noi. Apoi mi-am dat seama că este datoria noastră ca ţară să ne promovăm. Și am dat drumul la televizor, unde am găsit două emisiuni despre România în care vorbeau despre copii cu anumite probleme şi despre prostituate. Şi atunci mi-am dat seama că neamţu’ nu are nicio vină. Ce vină are neamţu’, dacă la el asta ajunge? Şi atunci toată frustrarea aia pe care am trăit-o la început e treaba mea, pentru că eu am venit cu anumite aşteptări să văd ceva. Nu a fost aşa și am fost dezamăgit. Totul s-a întâmplat în interiorul meu. Dovadă că Oltea a avut o cu totul altă experienţă.

Oltea:
În mediul universitar în care m-am învârtit eu erau foarte mulţi străini sau colegi care mergeau cel puţin o dată să studieze în afara graniţelor, şi aveam inclusiv profesori veniţi din străinătate. De aceea era un mediu deschis străinilor cumva. Iar colegii mei nu aveau o problemă că eram din România. Aşa că eu nu am avut chestia asta cum a păţit Andrei. Eram în alt mediu. Şi tot timpul am nimerit într-un mediu deschis străinilor şi cu oameni deschişi.

Și, pe de o parte, am experienţele personale cu oamenii care au fost foarte bune, dar, pe de altă parte, eu am trăit încă de la început cu groaza extraordinară că nu o să pot să mai rămân dacă o să vreau. În fiecare an trebuia să-mi prelungesc viza cu nişte eforturi extraordinare.

Dar ce cred eu că mi-a dat mie personal Germania, sau mai degrabă studiul în Germania… Mie mi-a plăcut foarte mult facultatea acolo şi este într-un anumit fel organizată încât e un complet alt sistem de a învăţa, de a experimenta, de a fi liber cu ceea ce-ţi place. Nu eşti îngrădit. Te lăsau să mergi în direcţia în care îţi plăcea ţie mai mult. Gândirea în sine în acel mediu e cu totul alta. Şi e bine că am continuat acolo facultatea, pentru că am văzut şi comparativ. Şi mi-a făcut o mare plăcere.

Andrei: Mi-am dat seama că am povestit despre şocul negativ pe care l-am avut la început – aşteptări şi ce am găsit acolo. Însă, pentru mine Germania a reprezentat în acelaşi timp o deschidere extraordinară. Experienţa pe care am avut-o acolo, mi-a dat o cu totul altă perspectivă. Şi îmi dau seama de sentimentul pe care l-am avut şi am început să-l dezvolt acolo, şi anume faptul că pot să fac orice. Statul în Germania te face să simţi că poţi să faci orice, că poţi să te duci oriunde.

Apoi, lucrând in IT, aveai acces la o grămadă de documentaţii. Dacă eu mă chinuiam să fac rost de nişte chestii copiate în România, să studiez, să-mi iau nişte certificări Microsoft, acolo cartea era în magazin sau puteai să-ţi iei orice carte şi ţi-o plătea firma. Lucruri care se întâmplă şi la noi în prezent. Însă, acum zece ani, nu se putea. Şi faptul că eu am trăit toate chestiile astea de pe o zi pe alta, mi-a dat o altă deschidere.

Mai este apoi lucrul în echipă. Acolo am fost şocat când la serviciu colegii îşi spuneau pur şi simplu soluţii, adică nu era “Eu ştiu, las’ că o fac eu. Că eu ştiu şi o să rămân eu ăla care totdeauna ştie s-o facă”. Nu. Îţi explica în două secunde cum s-o faci şi o făceai tu. Şi a fost uimitor pentru mine, cel puţin la început, de câtă bunăvoinţă am întâlnit. Şi nu era frica asta că dacă îi spun lu’ ăla ştie şi ăla să facă. Oamenii erau conştienţi de faptul că în momentul în care dai, normal că o să primeşti înapoi. Deşi ei nu dădeau ca să primească. Erau crescuţi în felul ăsta.

Şi apoi am avut un şoc la întoarcerea în România, pentru că nu găseşti sau găseşti punctual lucrul în echipă cum era acolo. Sau oameni dispuşi să-ţi spună şi să împărtăşească cu tine din cunoştinţele lor.

Întoarcerea în România

Oltea: În perioada în care ne gândeam la ce hotărâre să luăm eu am avut aşa o viziune. M-am vazut la pensie. M-am văzut în Germania la pensie, cu senzaţia că a trecut viaţa şi nu ştiu ce s-a întâmplat. Ca şi cum în tot timpul care a trecut nu s-ar fi întâmplat nimic, ca şi cum toată viaţa ar fi fost monotonă. Şi m-a îngrozit viziunea asta.

Andrei: Da. În Germania este un sistem foarte bine pus la punct. Tu eşti o rotiţă într-un întreg angrenaj, ştii foarte bine care ţi-e locul şi cum o să evolueze totul. Şi la un moment dat ajungi să-ţi dai seama că ştii la ce şcoală o să-ţi înveţe copii, unde o să-ţi faci vancanţele, ce pensie o să ai etc, sistem care unora li se potriveşte. Aş da aici exemplul surorii mele, care este în continuare acolo şi nu intenţionează să se întoarcă aici. Altora nu li se potriveşte, pentru că au nevoie de mai multă libertate, de mai mult imprevizibil, şi o astfel de societate îi îngrădeşte.

Acum, uitându-mă în spate, îmi dau seama că ăsta a fost unul dintre principalele lucruri care m-au atras şi ne-au atras să ne întoarcem în România. Faptul că simţeam că aici aveam mai multă libertate.

În momentul în care ne-am hotărât să plecăm în România, am simțit ca atunci când parcă ţi se ia un văl de pe ochi. Parcă păşeşti într-un alt spaţiu, într-o altă energie, în care tu deja eşti în România, chiar dacă eram încă acolo. Şi îmi aduc aminte că atunci când am luat hotărârea să ne întoarcem, în secunda următoare, m-am simţit liber şi mi-am dat seama că mă duc în România să-mi trăiesc libertatea.

Oltea: Îmi aduc aminte că am avut o întâmplare foarte amuzantă la întoarcerea în ţară. După aproape un an, venisem din Germania şi începusem să am şi eu proiecte la care să lucrez. Era primul meu proiect și m-am dus la o firma care vindea pardoseli. Şi, bineînţeles, că atunci când vine un arhitect la ei încep “Şi ce alte proiecte mai aveţi?”, poate mai vând ceva. Eu le-am explicat ca acum am doar proiectul asta fiindca tocmai m-am intors din Germania si abia am inceput aici lucrul. ”Da? V-aţi întors din Germania? Păi, şi cum? V-aţi întors aşa? De ce v-aţi întors?”, ”Aşa am vrut noi să ne întoarcem”, ”Şi cât timp aţi stat acolo?”, ”Zece ani”, ”Zece ani? Şi după zece ani v-aţi mai întors în România? De ce v-aţi întors? Şi cum vi se pare dvs. România după zece ani?”, şi eu am zis ”Foarte mişto!”. În timp ce ziceam ”foarte mişto”, mi-am dat seama că de mine depinde să mi se pară foarte mişto. Pentru că ştiu foarte mulţi români în Germania care nici nu vor să mai vorbească româneşte sau când aud de România – ”Să nu cumva să mă asociezi pe mine cu asta”, cam aşa. Ce să se mai gândească ei să se întoarcă în România… Deci dacă eu vreau să mi se pară mişto, mie mi se pare mişto. Dacă ăluia care i se pare nasol vrea să i se pară nasol, atunci e nasol când vine în România. Experienţele lui sunt asa cum se asteapta el sa fie. Şi apoi le-am zis respectivilor ”Şi ştiţi de ce mi se pare mie foarte mişto? Pentru că eu sunt foarte mişto!” 😀

Reîntâlnirea cu România

Andrei:
Pentru mine, întoarcerea în România a fost o mare redescoperire pozitivă, prin faptul că am găsit numai lucruri bune în România. În sensul că ştiam lucrurile rele, deci nu puteam să fiu surprins din punctul ăsta de vedere, doar că lucrurile bune erau acum mult mai multe. Se schimbaseră multe lucruri în bine în România. Şi eu am fost plăcut surprins întorcându-mă aici, vizavi de ce am găsit.

Poţi da nişte exemple?

Andrei:
În primul rând, în România au început să apară oameni care să-şi dorească ceva şi să creadă că pot să facă acel lucru. Şi oamenii ăştia sunt cei care schimbă lumea, care trag după ei alte dorinţe. Generează în alţi oameni curajul de a crede în ce-şi doresc ei. Şi asta am văzut. Am văzut antreprenori, oameni care încep un business şi care au talent şi au talentul de a atrage în proiectul lor oameni care să-i ajute şi pe care să-i inspire. Şi asta generează o spirală energetică, care te duce foarte repede spre creştere.

Apoi, redescopăr oameni. Venind în România, am avut şansa sau mai bine zis a venit momentul ăla în viaţă în care m-am uitat la mine, în care mi-am luat inima în dinţi să mă uit în interiorul meu, să văd cine sunt. Şi mi-am dat seama că toată viaţa am fost de unul singur şi am lucrat de unul singur, şi să zic poate Germania mi-a dat o deschidere prin faptul că am început să lucrez în echipă şi întorcându-mă aici m-am uitat în direcţia aia şi am început să mă uit la alţi oameni, să comunic cu ei, lucru pe care, dacă m-ai fi întrebat înainte… da, eram un tip simpatic, care se vedea cu o grămadă de lume, dar am fost singur întotdeauna.

De asemenea, am avut senzaţia că în ultimii ani, în România, au început să se lanseze programe de dezvoltare personală. Iar asta este iar un lucru pozitiv.

Oltea: Exista pentru că şi oamenii caută.

Andrei:
Categoric. Iar asta este o altă mare schimbare pozitivă pe care o văd.

Oltea:
De fapt, eu cred că noi suntem în viaţa asta aşa ca într-o călătorie, mă refer la o călătorie personală a propriei tale fiinţe. Şi, întâmplător, la un moment dat, eşti într-un anumit loc. Şi aşa ni s-a întâmplat nouă, că, întâmplător sau aşa ne-a dus pe noi drumul, am venit în România şi am început procesul ăsta foarte intens de dezvoltare personală, care s-a nimerit să fie aici. Şi atunci d-aia e România mişto, pentru că eu sunt mişto! 😀

E nasol în România? Sau…

Pe foarte mulți tineri din România îi aud spunând că se gandesc să plece în afară, că acolo se câștigă mai bine, viața e mai bună, sistemul este mai bine organizat etc.

Andrei: La fel eram și eu. Eram în Germania, stăteam acolo, și exact cum îți spuneam la început, nu-mi conveneau o grămadă de lucruri – doctori tâmpiți, ăla de la asigurarea medicală nu știu ce face etc. – nu-mi plăcea, eram numai dezamăgit. Mă așteptasem să fie perfect, descoperisem că nici Germania nu e perfectă.

La un moment dat m-am întâlnit cu un român care era și el de ceva vreme acolo. Și i-am povestit eu una, două din astea și el îmi zice “Eu nu-i suport domne’ pe românii ăștia care vin aici, stau în Germania și tot timpul se plâng că nu le place aia, că nu le place ailaltă. Păi, dacă nu-ți place, du-te acasă, pleacă din Germania. De ce stai aici?” Și țin minte că ăla a fost momentul în care m-am luminat, în care mi-am dat seama și am zis “Stai, băi! Ok, nu-mi plac niște chestii, dar ce stau să mă plâng aici? Nu-mi convine, plec acasă. Dacă stau aici, înseamnă că știu lucrurile astea și nu are niciun sens să mă plâng de ele.” Și așa mi-am adus aminte, că ziceai de tinerii care…

De tinerii care se gândesc să plece în Occident, pentru că acolo vor găsi nu știu ce…

Andrei: Au nevoie de experiența asta probabil.

Da, absolut de accord. Doar ca problema lor este legată de sistemul actual din România, de faptul că au impresia că aici nu se pot realiza, că se simt sufocați și aşa mai departe. Și voiam să știu cum vedeți voi chestia asta. Adică este o problemă a lor că nu se pot adapta sau nu depun un efort în sensul ăsta și atunci li se pare mai simplu să se orienteze către țări unde au auzit sau au impresia că e mai bine?…

Oltea: Ăsta a fost și cazul meu… până când nu mi-am dat eu seama că de fapt din interiorul meu pleacă totul, că fericirea este în interiorul meu, nu este dependentă de nimic exterior. Nu mă faci tu pe mine fericită. Sau mă faci poate trei minute fericită și râdem, dar nu e fericirea aia adâncă și de durată. Fericirea mi-o creez eu în interiorul meu.

Până când oamenii nu se vor uita în interiorul lor…

E adevarat că dacă începi să te uiți în interiorul tău găsești o gramadă de lucruri care poate nu-ți convin, dar până nu te uiți în interiorul tău cu autenticitate, n-o să-ți placă nicăieri. Ți se pare nasol în România, te duci în Germania, acolo ți se pare iar nasol, pleci de acolo în Spania, ți se pare nasol și în Spania. Oriunde ți se pare nasol.

Andrei:
Da, dar eu cred că întrebarea era alta. Întrebarea era: “Ăștia ai noștri, românii noștri, tinerii care spun că pleacă, de ce zic treaba asta?”

Și eu cred că ei zic chestia asta punctual, pentru că așa este societatea la noi. E nemulțumită de una și de alta, de diverse chestii care le intersectează viața, și d-aia spun asta. Și eu cred că există un moment în viața lor în care trebuie să trăiască o anumită experiență și motivul pentru care pleacă este că așa este mesajul societății, mesajul tuturor, al părinților, e o nemulțumire în societate acum, de care se leagă lumea. Dar în același timp plecarea din România poate fi un pas în descoperirea ta ca persoană.

Dar oare nu fug de ei?

Oltea: Ba da.
Andrei: Categoric.

Oltea: Poți să faci înconjurul lumii din doi în doi ani, să te duci peste tot și peste tot o să ți se pară nasol, dacă nu te uiți tu interiorul tău…

Andrei: E clar. E un moment în care fuge de el. Dar e posibil ca ajungând în altă lume să se trezească și să spună “Păi, și aici simt același lucru. La fel de nemulțumit sunt. Oare de ce? Oare de ce și aici e nasol?” Și atunci poate să fie pentru el o revelație și să zică “Da, băi, stai că de fapt problema e la mine”, dar în același timp poate să nu aibă revelația asta.

Ce e uimitor este că în momentul în care ai o revelație, în momentul ăla ți se mai deschid niște ferestre, vezi mai mult, auzi mai mult. Și lucruri pe care tu le-ai mai auzit, le-ai mai văzut, de-abia atunci începi să le vezi cu adevărat. E ca și cum ți-ar pica în mână o carte pe care ai mai citit-o sau ai citit un pasaj din ea și a doua oară o/îl vezi altfel.

Despre ”defectele” poporului român

Andrei: Eu nu cred că există oameni deștepți și oameni proști. Există oameni. Și așa și popoare sau români. Nu există că România are defecte sau nu, așa cum ne putem referi la un singur om. Exact așa este el. Și trebuie să-i acorzi dragostea ta, timpul tău, acceptarea ta, exact așa cum este el.

Și cred că poporul român este perfect așa cum este acum. De ce? Pentru că avem varianta ”Nu e bun. Trebuie să se schimbe. Trebuie să…” Asta ce face?  Te duce instantaneu într-o stare de nemulțumire. În momentul în care tu te lupți cu prezentul, cu siguranță în secunda următoare ai căzut în nefericire. Pentru că totul este perfect exact așa cum este, exact așa cum a fost și exact așa cum va fi. Cum a fost, nu poți să schimbi. Cum este, este, e acum. Și cum va fi, poți să te zbați să schimbi, poți să te încordezi și să faci ceva. Dar poți să faci același ceva relaxat.

Pentru că eu îmi dau seama că poți să faci același lucru lăsându-te în fluxul vieții relaxat. Adică totul e ca un fluviu – te poți duce pe el încordat, înnotând contra curentului, sau te poți duce cu fluviul încolo.

Despre politică… şi cu alţi ochi

Oltea: Noi facem tot ceea ce trebuie făcut, mergem la vot şi aşa mai departe. Pentru că eu consider că e o chestie simplă de spirit civic, să-i zic așa. Dar nici gând să mai trăiesc patetismul și tragedia alegerilor de la începutul anilor ’90. Adică, atunci trăiam chiar foarte intens. Acum, pentru mine, or că’s ăia, or că’s ăilalți… Sigur că unii sunt un pic mai buni și alții poate sunt un pic mai răi, dar tot de acolo sunt. Atâta vreme cât nici ei nu se uită în ei înșiși, tot de ego sunt conduși și ei, un ego mai comunist sau un ego un pic mai puțin comunist, dar tot p-acolo, și tot un ego e până la urmă.

Andrei: Exact aici aș puncta eu, și anume că eu cred că sunt perfecți așa cum sunt pentru simplul fapt că nu poate fi altcineva, că oricum nu există altcineva acolo. Cred că o să vină momentul în care o să înceapă să se schimbe lucrurile astea. Dar nu cred că o încordare a mea, o enervare a mea, o discuție pe tema asta, nu cred că asta ajută.

Dar ce crezi?

Andrei: Nu cred că asta este unde pot eu să ajut. Cred că talk show-urile își au locul lor și oamenii care se implică își au rolul lor, fiecare are, să zic, destinul lui în viața asta. Fiecare își aduce aportul lui. Și toate lucrurile curg într-o direcție, în direcția în care curg. Și eu, personal, nu cred că sunt persoana care să schimbe politica, nu sunt persoana care să mă implic într-un talk show, să fac ceva în direcția asta. Știu că sunt persoana, și mă descopăr acum ca fiind persoana care pot să-i inspir pe alți oameni să se găsească pe ei. Sunt persoana care poate să-și viseze un proiect, să-l gândească și să-l realizeze, să-l ducă la bun sfârșit. Și aici pot să ajut eu. Proiectul meu poate să inspire alți oameni, proiectul meu poate să ajute oamenii să trăiască în libertate, în natură. Și asta este direcția în care merg eu. Mai mult nu pot să zic.

Dar, știu și sunt convins că sunt oameni al căror destin va face ca politica să se schimbe și să se ducă în fluxul ei, să se ducă acolo unde trebuie să fie.

Și pot să mai spun că se întâmplă ceva, se întâmplă ceva și acum. Poate nu o să fim noi prezenți la o schimbare wow! Pentru că am fost deja prezenți la o schimbare – Ceaușescu. Sau poate o să mai avem șansa să fim prezenți la o schimbare. Cine știe? Dar mi se pare că mă pui să răspund la o întrebare care mă face să mă simt ca un prezicător.

Adică sunteți de părere că se va schimba ceva, dar trebuie să lăsăm lucrurile să curgă şi schimbarea va veni de la sine…

Andrei:
Nu. Dacă zici de la sine, mă duci în altă postură, mă duci într-o postură de indiferență.

Ceea ce vreau să spun este să fii atent la direcţia în care îţi merge viaţa. Să fii prezent la ce îţi doreşti cu adevărat. Dacă simţi că politica este pentru tine, du-te acolo. Dacă simţi că direcţia în care te duce viaţa e ghiocelul ăla cu şapte petale care a crescut la tine în curte, du-te acolo, lucrează la ghiocelul ăla, ăla e destinul tău, aia e descoperirea ta.

Oltea:
Trebuie să te lași inspirat.

Fiecare să-și asculte chemarea.

A&O: Exact!

Oltea: Să-ți asculți propria ta intuiție, chemarea…

Andrei: Cu alte cuvinte, conectează-te la tine, vezi cine ești tu…

Și apoi fiecare la rândul lui îi va inspira și pe alții și tot așa…

Andrei:
Exact. Și fiecare ar avea șansa să-și descopere geniul lui.

În momentul în care societatea nu te-ar mai învăța că mașina cea mai mișto e Ferrari roșu, că femeia cea mai mișto e cu cracii nu știu cât și cu sânii nu știu cât, e momentul în care ai începe să vezi lucrurile altfel. Nu te-ar mai bombarda și nu te-ar mai bate până ţi-ar face semn. Și atunci ai putea tu să începi să descoperi ce-ți place ție, cum ești. Și atunci oamenii ar fi mult mai diferiți, dar în mod natural, nu diferiți în mod forțat sau formați de societate.

Ganduri verzi, de încheiere…

Oltea: Eu am citit de curând undeva că Dumnezeu, Pământul, sau cum vrei să spui, se bucură de fiecare cel mai mic efort al fiecarui om către măsuri ecologice, oricare ar fi ele… Şi îmi dau seama că e o chestie foarte frumoasă, că de fapt eşti parte dintr-o energie care creşte.

Eu mă umplu de energie când primesc mesaje de la Let’s Do It Romania, când mă gândesc ce val ar putea să creeze chestia asta.

Nu ştiu cum o să facem cu copii, dar măcar o oră acolo tot mergem să adunăm nişte hârtiuţe de undeva şi inclusiv Matei poate să înveţe că putem să adunăm gunoaiele şi nu să le aruncăm sau să facem mizerie. Pe mine mă impresionează foarte tare această mişcare, pentru că e ca o energie bună care se creează. Mi se pare fenomenal.

Şi sunt sigură că valul ăsta de energie poate să-i atingă pe foarte mulţi oameni. Şi, ok, am produs foarte mult gunoi, dar poate că cel mai mic gest al meu de a mă schimba… de exemplu, te duci în creierii munţilor şi găseşti sticle de plastic, cutii de bere şi aşa mai departe. Mie mi se pare că e ca şi cum mi-aş arunca mie gunoaie în păr sau pe mine. Şi aşa îmi dau seama că asta înseamnă cel mai mic gest. Cel mai mic gest înseamnă să întreţii sau să creezi un mic val de energie bună în direcţia asta, care la un moment dat se poate amplifica…

Andrei:
Treaba e ca un bulgăre care începe să se rostogolească la vale şi prinde putere din ce în ce mai mare, în momentul în care tu faci, el face şi tot aşa.

Mi se întâmplă să întâlnesc din ce în ce mai mulți oameni care gândesc în direcţia asta a deschiderii către sine, către oameni, către natură… oameni care de ceva vreme au început să gândească așa. Și nu pentru că am atrage noi numai oamenii ăștia.

Eu cred că lumea se schimbă și e o direcție către care merg toți. Asta e senzația mea, că ne transformăm. Eu cred că până la finalul vieții… sau lumea spre finalul vieții noastre o să arate cu totul altfel.

sunt asa cum se asteapta el

h1

Gustul aventurii… atâta tot!

22 Martie 2010

A venit pentru prima oară în România în urmă cu zece ani, la invitaţia unui prieten român, exact în perioada în care se gândea să părăsească micul orăşel de lângă Paris în care locuia şi să înceapă ceva nou într-una din ţările Europei de Est. La câteva luni după prima vizită în România Sebastien Froux a revenit aici pentru o perioadă de şase luni în care a încercat să-şi dea seama dacă se poate acomoda, dacă i-ar plăcea să stea aici şi aşa mai departe.

După ce s-a plimbat prin ţară şi a cunoscut mulţi oameni, s-a hotărât să se stabilească în România şi să-şi lanseze o afacere aici.

Deşi afacerea s-a închis la circa doi ani de la lansare, Sebastien Froux a rămas aici pentru că se simţea bine în România. Nu conta că afacerea nu a mers cum voia el.

De atunci a ocupat diverse posturi în diferite domenii, iar în urmă cu mai bine de un an a lansat împreună cu un grup de prieteni români un proiect care se cheamă evadeazăcunoi şi care propune oamenilor să participe la activităţi deosebite în natură.


La ce te aşteptai să găseşti aici când ai acceptat învitaţia prietenului tău de a vizita România?

Aveam un prieten francez care venise aici înaintea mea cu acelaşi prieten român cu care am venit şi eu. Şi mi-a spus “O să vezi că e urât şi n-o să-ţi placă”.

Dar de ce era urât?

Bine. Bucureştiul e urât. Dar mie nu mi s-a părut atât de urât. Mie mi-a păcut. N-am avut nevoie să fie o arhitectură foarte frumoasă ca să-mi placă aici. Ştiam că o să fie blocuri gri şi toate cele.

Într-adevăr, când te duci într-un oraş cu blocuri foarte frumoase e altfel vizita turistică. Nu putem compara Bucureştiul cu Praga, spre exemplu. Acolo e o mare plăcere doar să te uiţi la clădiri când te plimbi. Dar aici, în schimb, petreceai mai mult timp examinând oamenii.

Care au fost primele impresii când ai venit în România?

Când am venit în Bucureşti pentru prima oară, părea aproape ca un oraş în deşert, pentru că era iulie – august, o căldură foarte mare, foarte mult praf, bătea vântul, şi aveai senzaţia că în orice clipă poate trece pe lângă tine un tufiş uscat cărat de vânt, ca în western-uri.

Venind de la aeroport, prima chestie pe care am observat-o au fost maşinile de atunci. Erau doar două tipuri de maşini – Dacia din toate felurile şi foarte multe, şi maşini de lux, de super lux, maşini de care nu vedeai prea des nici în Paris. Nu ştiu sigur dacă erau mai multe decât în Paris, dar ca impact era copleşitor. Ceea ce însemna mafie. Într-o ţară săracă maşinile de super lux înseamnă mafie.

Dar în ceea ce priveşte oamenii, ce impresie ţi-a lăsat România la început?

Experienţa a fost una pozitivă pentru că poporul român este un popor cald. Mie mi s-a părut că sunteţi cam cum sunt cei din sudul Franţei sau italienii, după maniera caldă a oamenilor de a te întâmpina deşi nu te cunosc. În nordul Franţei oamenii nu sunt aşa, nu te întâmpină frumos. Mai întâi faceţi cunoştinţă şi de abia după ce vă cunoaşteţi mai bine, atunci ai şanse să fie calzi cu tine. Asta cred că este legat şi de climatul din sudul Europei, care este mai cald.

Adică, în nord oamenii sunt destul de reci la început, dar când treci de acea barieră şi devii mai apropiat de ei îţi devin prieteni şi devin prieteni adevăraţi, pe viaţă. Cu cât mergi spre sud, eşti primit cu căldură, dar peste o oră poate te-a şi uitat. Sau mai sunt situaţii în care îţi zâmbesc în faţă, dar în mintea lor e exact invers.

Aşa şi cu poporul român. Foarte cald, foarte ospitalier, dar un pic cam păcălicios aşa. Mi-am luat-o de multe ori. Asta e! 🙂 Dar m-am învăţat şi până la urmă s-a transformat într-o experienţă extrem de formatoare pentru mine. Am învăţat să nu mai fiu atât de naiv. Deşi mie îmi place ideea de naivitate, pentru că a putea fi naiv ar însemna după părerea mea că lumea ar fi frumoasă. Dar nu e chiar aşa.

Mi-a plăcut şi faptul că românii sunt un popor foarte activ. Mă întrebam la început cum se poate ca oamenii de aici să aibă atâtea activităţi deşi nu au bani. Pe vremea când am venit eu salariul mediu pe economie era între 100 de euro şi 200 de euro. Şi oamenii ieşeau în baruri, în cluburi şi mă întrebam de unde fac bani oamenii ăştia. Până la urmă am aflat că mulţi munceau la negru prin diverse locuri şi apreciam faptul că făceau tot posibilul pentru a-şi putea permite să se simtă bine.

Ceea ce nu mi-a plăcut în schimb a fost faptul că inevitabil întâlneşti oameni care se poartă foarte drăguţ cu tine dar care vor tot timpul ceva de la tine. M-am indignat la început, dar am reuşit să mă adaptez şi să nu mai pun la suflet.

Este adevărat că există şi în Franţa genul ăsta de oameni, doar că aici i-am întâlnit mai des. Dar am impresia că nu este o chestiune legată de români ca popor, ci de faptul că eu sunt străin. În primul rând, ca străin, atragi prin faptul că vii dintr-o altă ţară, ai altceva de povestit, ai poate mai multe posibilităţi financiare, adică există persoane pentru care străin egal bani şi aşa mai departe.

Tot pe la începuturile şederii mele aici mi-am dat seama că lumea este de multe ori materialistă şi atrasă de ceea ce ar putea câştiga de la celălalt. Se axează mai mult pe partea materială decât pe cea spirituală.

Este adevărat că îţi alegi ca prieteni oameni care îţi plac şi care îţi pot aduce ceva, şi poţi face alegerea uneori chiar şi inconştient. Iar când spun că-ţi pot aduce ceva mă refer inclusiv la faptul că îţi pot aduce căldură, plăcerea de a fi cu ei sau acces la noi cunoştinţe. În orice caz, tot timpul ai ceva de câştigat. Doar că aici în România se merge mai mult pe partea materialistă.

Bineînţeles, de regulă, când vorbim de primele impresii, ceea ce reţii foarte bine sunt chestiile negative. De lucrurile bune îţi aminteşti, dar te marchează mai puţin. Plus că din experienţele negative înveţi cel mai mult.

Totuşi cred că au fost mai multe impresii bune decât negative pentru că încă sunt aici. 🙂

Te simţi mai bine aici decât în Franţa?

Nu prea contează până la urmă locul. Adică te simţi bine unde vrei tu să te simţi bine.

Dar ai prieteni şi în Franţa.

Am. Dar eu mă simt bine aici. Acolo stăteam într-un oraş mai micuţ, lângă Paris, şi de fiecare dată când mergeam în vizită în oraşul meu aveam senzaţia că oamenii nu evoluează. Pe când aici am avut tot timpul contact cu persoane foarte interesante. Mai ales că fiind străin trezeşti interesul celor din jur, ceea ce îţi creează oportunităţi. Din start sunt mai amabili cu tine şi atunci nu trebuie să încerci să le fii oamenilor pe plac pentru a începe o relaţie cu ei, este suficient să fii acel străin. De asta este foarte plăcut pentru străini, pentru că legătura cu oamenii se face mult mai uşor şi astfel oportunităţile se înmulţesc.

La ce te gândeşti când spui oportunităţi?

Pornind de la relaţiile sociale se pot crea diverse oportunităţi, fie că vorbim de relaţii de prietenie, turism, afaceri şi aşa mai departe.

Când întâlneşti foarte multă lume ai o viaţă foarte activă, iar ăsta este un lucru pozitiv şi pentru tine ca dezvoltare personală şi nu numai. Eşti activ mental, îţi deschide mintea pentru că vezi mai multe lucruri, auzi mai multe păreri. Activitatea te îmbogăţeşte.

Ce crezi că ne defineşte ca popor dacă este să ne referim la calităţi?

Eu cred că poporul român este un popor foarte deştept care din păcate a luat-o pe o cale a şmecheriei. Pe calea uşoară. Şi este păcat pentru el pentru că are un potenţial foarte mare, pe care nu-l foloseşte la capacitatea la care ar trebui să-l folosească. E un fel de risipă de calităţi.

Şi tu care crezi că este cauza?

Trebuie să aibă mai multă încredere în ceea ce poate să facă.

Şi ce le lipseşte?

Le lipseşte încrederea în drepturile lor şi în ceea ce pot face. Pentru că în momentul în care se întâmplă ceva spun “A, dar nu pot să fac nimic…” sau “Nu-s de acord, dar ce vrei să fac?”. Este o oarecare lipsă de motivaţie în a trăi mai bine. Fapt care, după părerea mea, se trage încă din comunism, pentru că eraţi obişnuiţi să înghiţiţi. Şi aşa a rămas de atunci.

Părerea mea este că va fi nevoie de încă o generaţie sau două pentru a lăsa să moară acea tendinţă care vine din comunism. Şi atunci poporul se va putea desfăşura la maxim. Pentru că generaţiile viitoare nu vor fi cunoscut perioadele astea de lipsuri, de închidere a gurii, de “care e şmecher face totul”. Când nu vor mai cunoaşte toate chestiile astea vor porni cu o altă deschidere.

Potenţial există. De ce mai avem nevoie?

Acest potenţial ar trebui oarecum canalizat de cineva puternic şi cu intenţii bune. Şi cred că există astfel de persoane. Spre exemplu, Dan Puric, pe care l-am văzut pentru prima oară într-o piesă de pantomimă – Toujour l’amour. Foarte frumos, pentru mine era doar un actor, nu ştiam mai nimic despre el.

De curând am citit o carte scrisă de el – Omul Frumos. O carte foarte frumoasă, plină de speranţă realistă. Dan Puric este un om care creează energie pozitivă şi care are capacitatea de a o transmite. Sunt puţini români care vorbesc de bine despre ţara lor fără să pară extremişti nationalişti.

Sunt convins că există şi alţi oameni de acest gen care au aptitudini politice şi dorinţă să facă ceva pentru ţară independent de interesele proprii.

Poporul român are nevoie de cineva care să-i trezească încrederea în propriile puteri şi capacităţi. Este o ţară plină de mari potenţiale latente care sunt convinse că nu au ce face pentru ţară şi pentru ei.

Cât timp românii se vor gândi că nu au ce face, nu vor avea ce face! Nu politicianul corupt care stă la putere este responsabil, ci românul care stă, se uită, se plânge de soarta lui şi… şi nimic mai mult, că nu are ce face.

Ce îţi place cel mai mult în România?

Nici n-am stat să mă gândesc la astfel de chestii. Nu ştiu. Să trăiesc aici. Asta îmi place cel mai mult.

Dar de ce?

Dar de ce nu? De ce ar trebui să găsesc un motiv pentru şederea mea aici din moment ce mă simt bine?

Eu cred că datorită mie mă simt bine aici. Pentru că am întâlnit persoanele care mă fac să mă simt bine aici, dar şi pentru că am grijă să-mi creez în jurul meu tot ce pot astfel încât să mă simt bine. Dacă aş pleca din România şi m-aş duce în altă parte mă gândesc că aş putea să mă simt bine şi acolo.

Pentru că depinde de tine.

Asta îmi este ideea.

Dar se poate foarte bine să am o experienţă neplăcută în altă ţară. Asta n-am de unde să ştiu.

Ce te deranjează cel mai mult în România?

E acelaşi lucru de care vorbeam mai devreme. Foarte des lumea se plânge, dar nu face nimic pentru a-şi rezolva problema.

Deşi ar putea.

Normal. Când vrei într-adevăr poţi. Nu contează că eşti sau nu cunoscut, că ai sau nu muţi bani. Nu. Când vrei poţi.

Şi de asta nu se întâmplă lucrurile, pentru că oamenii nu-şi dau seama că pot. Au impresia că n-au cum, că nu se poate, că lumea nu se schimbă. Şi e total neadevărat. Şi dacă te gândeşti în permanenţă că nu se poate, că n-ai ce face pentru ţara asta şamd, într-adevăr, aşa va fi.

Românii de peste hotare…

Eu am vorbit şi cu români care au plecat din ţară şi care sunt porniţi împotriva României şi spun că nu se vor întoarce niciodată aici. Adică se întorc să-şi vadă familia şi prietenii, dar nu se gândesc să se întoarcă să trăiască aici. Şi eu mă gândesc că e foarte păcat. Adică aţi fost în străinătate, aţi văzut cum este, că merge, că se poate. Ce vă împiedică să vă întoarceţi aici şi să vreţi să se întâmple la fel aici. Sau nu neapărat la fel, dar să aduceţi experienţa voastră de afară.

Sunt şi mulţi care se întorc cu dorinţa de a face ceva pentru ţara lor şi sunt aceşti oameni care fac România în momentul de faţă. Care o schimbă. Pentru că se schimbă. De zece ani de când sunt aici s-a schimbat destul de mult.

Cei care au plecat în afară şi nu vor să se întoarcă ţi-au şi spus de ce nu se poate în România?

Da. Că românii sunt tâmpiţi. Că niciodată nu vor înţelege… De fapt, sunt porniţi împotriva sistemului actual, nu atât că nu ar fi putut trăi o viaţă frumoasă şi aici. Şi până la urmă sunt porniţi împotriva lor. Ei aruncă vina pe România, dar aversiunea este împotriva lor, pentru că nu au putut face aici la fel de bine ca afară sau că nu s-au putut adapta aici.

În regulă. Sistemul este mult mai bine pus la punct în vest. Dar uite că nu ai aceeaşi libertate de a trăi ca aici. Acolo sunt foarte multe constrângeri, eşti controlat mai tot timpul. În schimb, aici te poţi simţi mult mai liber.

Acum, ăsta este punctul de vedere al unui străin.

Asta-i clar. Asta ne şi interesează. 🙂

Am prieteni care s-au întors din străinătate cu gândul şi cu dorinţa de a face ceva pentru ţara lor şi sunt oameni foarte deschişi. Nici lor nu le convine că e mizerie, că e nepăsare, dar totuşi le place aici. Şi astfel aduc o altfel de viziune în jurul lor.

Ce fel de viziune?

Aduc viziunea unei alte lumi cu ei. Au văzut alte moduri de a funcţiona. Au apreciat servicii, produse de altă calitate. Au apreciat persoane cu idei despre un mod de a trăi complet diferit, nepătat de comunism.

Omul puternic şi inteligent a ştiut să preia părţile bune ale locurilor vizitate, să le observe pe cele mai puţin bune, şi să se întoarcă aici în ţară cu acest potenţial de observaţie şi de aplicare.

Oricine a călătorit şi a stat câţiva ani în afara ţării lui de naştere, câştigă deschiderea orizontului, i se îndepartează cumva ochelarii de cal.

Principiul ”văd un copac şi dacă fac 20 de paşi cu spatele, văd un grup de copaci, dacă mai fac 50 de paşi, văd o pădure” este valabil pentru orice în viaţă.

Îndepărtându-se de România un timp, oameni capătă o nouă perspectivă şi o nouă capacitate de a-şi privi ţara.

Ce fel de viziune aduc? «Acum, se poate…»

Cum vezi tu că am evoluat de când ai venit aici, în 2000, şi până în prezent?

Parcă sunt mai mulţi oameni care se întorc înapoi în ţară şi îşi dau seama că se poate un pic mai mult acum, după ce au avut ocazia să vadă în afară că se poate.

Am mai observat că s-a format o clasă socială cu putere medie de cumpărare, care este în general clasa oamenilor de 30 – 40 de ani şi care având anumite studii au avut acces la anumite posturi şi au vrut mai mult decât aveau înainte.

Observ că România câştigă putere în jurul acestor oameni. La ora actuală ei tind să preia puterea asupra lucrurilor. Pentru moment cei de 50 – 60 de ani încă ţin de scaunele lor. Dar după părerea mea cei de 30 – 40 de ani sunt cei care vor aduce cel mai mult şi vor produce cele mai mari schimbări în următorii cinci ani la nivel de dezvoltare a ţării.

În momentul în care lucrurile se vor dezvolta din ce în ce mai mult atunci şi mentalităţile vor lua salturi. Vor evolua şi mai repede către o deschidere mai mare spre exterior, către o viziune pe termen lung asupra lucrurilor.

Bucureşti vs. Restul ţării

Dacă te duci în sud, oamenii nu sunt prea diferiţi de zona Bucureştiului, dar dacă te duci în nord sau nord-vest sunt foarte diferiţi şi sunt mult mai căduroşi. Vezi? Aici aş avea mult mai mult de bine de spus despre români decât în Bucureşti.

Sunt oameni absolut delicioşi în nordul ţării.

Spre exemplu, am fost în excursie în Maramureş şi tot căutând brânzeturi am întâlnit un cioban, care ne-a invitat la el în casă şi tot vorbind ne-a propus să taie un miel şi să-l prepare pentru noi la stână. Şi am reuşit să-i conving pe ceilalţi să accepte. De la bun început s-a stabilit că pentru miel o să plătim 100 de lei, noi fiind în jur de 12 persoane. Şi au fost atât de plăcuţi şi de călduroşi şi atât de atenţi cu noi, încât am vrut să le lăsăm mai mulţi bani decât cei pe care îi ceruseră pentru miel şi n-au acceptat. Până la urmă am găsit o cale de mijloc, prin care noi le-am dat mai mulţi bani, dar ei ne-au dat în schimb alimente. Altfel nici n-au vrut să discute. Plus că toată ziua respectivă petrecută alături de ei a fost memorabilă.

Ai în plan să pleci la un moment dat din România? Să te stabileşti în altă parte?

Da, aş dori să fac în altă parte acelaşi lucru pe care l-am făcut în România. Să mă stabilesc într-o ţară nouă, să învăţ cultura, limba, să-mi deschid şi mai mult orizontul.

Ce te-ar putea face să pleci de aici?

Nu România m-ar face să plec… că aş fi plecat de mult dacă era să fie… dar ce m-ar face să plec? Gustul aventurii… atâta tot! 🙂

Ce ai răspunde unui străin care se gândeşte să se stabilească în Romania dar nu ştie sigur ce să facă şi îţi cere ţie sfatul?

I-aş povesti exact ce-ţi spun şi ţie. Şi punctele negative şi cele pozitive. Şi evident faptul că pe mine punctele pozitive pe care le-am observat m-au cucerit. 😀

O impresie generală asupra României?

Am mai spus. România este o ţară cu potenţial enorm, nefolosit sau folosit în mod necorespunzător.

România e o ţară foarte frumoasă care ar merita o altfel de publicitate în Europa de Vest. Media ţinteşte articole şi reportaje de senzaţii şi denaturează foarte mult privirea celor necunoscători.

Am apreciat foarte mult părerea lui Johannes. A trăi în România este o provocare şi pentru mine. Trezeşte interes, te cam obligă să rămâi vigilent (atent) în permanenţă; nu prea ai cum să adormi pe tine. 😀

Nu m-aş duce nici eu înapoi în Franţa. România miroase a libertate. Îţi dă oportunitatea să-ţi croieşti drumul propriu. România e ca o mâncare condimentată, aduce gust vieţii de zi cu zi.

h1

“Drumul este ţinta!”

4 Martie 2010

De origine austriac, Johannes Becker s-a stabilit în România în anul 2002, când i-a fost propus un post la Ambasada Austriei, iar din 2007 şi-a înfiinţat aici propria firmă de consultanţă pe fonduri europene.

Însă primul lui contact cu România a avut loc în 1991, când, împreună cu un grup de prieteni, a venit aici cu ajutoare pentru case de copii din România. Ulterior, în fiecare an, până în 1995, a revenit de câteva ori în România. În plus, în perioada 1992 – 1995 a organizat împreună cu un alt grup de prieteni o Academie de vară pentru personalul din casele de copii din zona Iaşiului, prin organizaţia Pentru Copiii României pe care au înfiinţat-o aici. Prin această academie de vară a cunoscut-o şi pe viitoarea lui soţie, cu care s-a stabilit în Austria începând din 1995. După câţiva ani, în care a venit în vizită în România destul de rar, Johannes a revenit în 2002 cu un proiect pe probleme de agricultură, finanţat de Banca Mondială.

J. B.: După încheierea respectivului proiect, cei de la Ambasada Austriei mi-au propus să rămân aici pentru că aveau un loc liber la departamentul economic şi eu am acceptat. La vremea respectivă, iniţiasem deja procedurile de divorţ cu soţia mea. Iar ea a ales să rămână acolo, în timp ce eu m-am stabilit aici. Practic, am schimbat între noi ţările.

Care era atmosfera în România la începutul anilor ’90?

A fost mult optimism şi foarte multă naivitate atunci.

Cum ai văzut tu că au evoluat lucrurile în timp?

Acum sunt destul de mulţi oameni care au fost plecaţi în străinătate şi au văzut cum este acolo. Iar asta i-a ajutat să devină un pic mai realişti, faţă de cum erau la început, imediat după revoluţie. Dar au fost şi români care au plecat şi nu s-au mai întors. Însă acum sunt din ce în ce mai puţini oameni care pleacă în străinătate. Probabil pentru că acum situaţia este destul de dificilă şi în ţările din vest, dar cred că şi pentru că din ce în ce mai mulţi oameni încep să vadă perspective de dezvoltare aici în România, pentru ei dar şi pentru ţară.

Ce diferenţe există între Bucureşti şi restul ţării?

În primul rând, Bucureştiul e Bucureşti şi restul ţării e România. Astea sunt două lucruri care nu au nimic in comun.

Bucureştiul este un oraş mare, poate prea mare, prea aglomerat, care s-a dezvoltat foarte repede şi în care întâmplător se vorbeşte română. De fapt, Bucureştiul poate fi luat de unde e şi poate fi schimbat cu un alt oraş care s-a dezvoltat la fel de repede, iar asta fără să-şi dea seama cineva. Adică, e un oraş ca oricare altul. Nu are nimic specific.

Restul României este o ţară, în primul rând, foarte frumoasă, în care oamenii sunt şi mult mai deschişi şi mai prietenoşi, care te ajută dacă ai nevoie. Şi este o ţară în care se poate trăi foarte frumos, de fapt. Nu-ţi trebuie mulţi bani pentru a trăi în România.

Şi Bucureştiul cum ţi se pare, dacă ne referim la oameni?

E ceva ciudat, pentru că, la prima vedere, toţi sunt foarte drăguţi. Cel puţin cu mine ca străin. Dar asta până la un anumit punct.

Care punct?

Am simţit de multe ori că există o anumită limită. Adică, dacă ai nevoie de cineva, pentru că tu ai o problemă de rezolvat, nu te ajută. Indiferent cât de drăguţ a fost înainte. Şi mai am impresia că mulţi sunt foarte drăguţi cu mine, pentru că aşteaptă ceva de la mine şi nu pentru că eu ca om aş însemna ceva pentru ei.

Dar ai prieteni aici.

Da. Eu am prieteni în Bucureşti, dar sunt oameni pe care i-am cunoscut în afara activităţii profesionale. Cu oamenii cu care interacţionez în interes profesional nu am reuşit să mă împrietenesc în niciun fel. Adică, ne înţelegem, lucrăm bine împreună, dar prieteni nu suntem. Iar în Austria e altfel. Acolo nu ajungi aşa repede la un om. Adică nu eşti invitat aşa de repede la el acasă şi nu vorbeşte treburi personale cu tine. Dar, dacă lucrezi cu cineva, ai şanse bune să legi o prietenie strânsă.

Situaţia e caracteristică pentru Bucureşti?

În special pentru Bucureşti, dar şi pentru alte oraşe mari din ţară.

Cum ne-ai caracteriza tu ca popor?

Ceva caracteristic pentru români este o lipsă de curaj. Ce-nseamnă asta? Înseamnă prea multă răbdare faţă de clasa politică din România. Înseamnă prea multă răbdare cu situaţia în care sunt. Oamenii acceptă prea uşor suferinţa.

Apoi, există şi o lipsă de încredere în ceilalţi. Mulţi dintre români încă trăiesc cu senzaţia că pot fi trădaţi de oricine. Aşa cum se întâmpla înainte de revoluţie. Şi cred că asta va mai dura încă două generaţii, cel puţin.

De ce crezi că oamenilor le lipseşte curajul?

Pentru că trăiesc cu impresia că nu sunt în stare şi poate asta este cea mai mare problemă de fapt, care încă persistă. Dar lucrurile se pot schimba. Doar că trebuie ca fiecare să aibă puţin mai multă încredere în forţele proprii.

Şi de unde lipsa de încredere?

Cred că din cauza acestui aparat de stat, care apare prea mare şi prea puternic ca să fie schimbat. Dar de fapt nu e. Nu e nici puternic, nici mare. Şi ei tot oameni sunt. Şi fiecare când cade îşi poate rupe piciorul.

Ceea ce trebuie să conştientizeze oamenii este că fiecare individ contează. Şi că lucrurile nu se schimbă de la sine, ci oamenii trebuie să le schimbe. Decizia de a schimba ceva nu este una uşoară, într-adevăr, dar este nevoie de oameni care să ia astfel de decizii şi să-şi asume răspunderea pentru ele. Şi asta lipseşte acum în România.

Ce e de făcut?

Ca să facem o paralelă, atmosfera din Austria în timpul celui de-al doilea război mondial era similară cu cea din România din timpul comunismului. Iar situaţia de după război de acolo a fost similară cu situaţia de după revoluţie de aici. În anii ’60, în Austria, politicienii rămăseseră aceeaşi din anii de dinainte de război. În acelaşi timp, toată lumea se plângea de situaţia din ţară, dar nimeni nu făcea nimic.

Apoi, a apărut o nouă generaţie de oameni, care s-au născut în timpul războiului sau după şi care la finalul anilor ’60 erau studenţi. După mişcările studenţeşti din ’68, care s-au manifestat inclusiv în Austria, s-a simţit că atmosfera şi perspectivele politice s-au schimbat puţin. Pentru că au apărut aceşti oameni care au tras un semnal de alarmă, manifestându-şi nemulţumirile faţă de situaţia din prezent. Oameni care voiau altceva.

Din această mişcare studenţească, care nu era orientată iniţial spre politică, a luat naştere un partid, care a durat cam 15 ani până s-a format şi care încet, încet, a reuşit să facă o diferenţă şi să impună o altă atmosferă politică în Austria.

Şi cred că acum ar fi un moment bun ca în România să înceapă să se întâmple ceva asemănător. Mă aştept ca acum să se trezească cumva generaţia tânără.

Va fi nevoie de nişte persoane carismatice, evident, care să aibă şi o anumită prezenţă publică, care să fie cunoscuţi în diverse domenii. Eu nu văd încă pe cineva. Dar cred că un pas logic pentru următorul an ar fi să înceapă să apară câteva astfel de figuri, dintre care doi – trei să fie mai puternici şi să aibă puterea să schimbe ceva. Nu imediat. Va dura şi aici 10 – 15 ani, cel puţin. Dar mă aştept să înceapă deja să apară nişte oameni.

Şi pot fi mişcări legate de diverse probleme, cum ar mediul înconjurător. Pentru că, dacă mă întrebi ce este cel mai important acum în Bucureşti, răspunsul este <banii>. Altceva nu contează. Asta e tot. Numai despre bani vorbesc majoritatea. Şi atunci ar fi potrivite nişte mişcări pe teme sociale, ecologice, culturale.

Astfel de mişcări există deja de ceva vreme. Tinerii din România au început să se implice în astfel de proiecte.

Da, ştiu. Şi eu cunosc câteva persoane. Ceea ce e bine. Şi ăsta e doar începutul. Pentru că nu trebuie să ne aşteptăm ca lucrurile să se întâmple dintr-o dată.

Însă o diferenţă faţă de Austria este faptul că acolo întotdeauna au existat oameni cu mulţi bani care au gândit altfel şi care au susţinut financiar idei politice alternative. Inclusiv familii nobile au susţinut financiar mişcări studenţeşti. Ceea ce în România nu prea văd.

Ce te deranjează cel mai mult la români?

Acest egoism. În timp, oamenii au devenit foarte materialişti şi egoişti în acelaşi timp. Şi e păcat, pentru că, în anii ’90, când am venit la Iaşi, nu a fost aşa. Oamenii au ţinut foarte mult unii cu alţii atunci. Azi, fiecare îşi vede de interesele lui. Şi ceea ce rezultă din acest egoism este şi un dezinteres vizavi de ce se întâmplă cu ţara. Foarte puţini români îşi pun probleme în acest sens.

De ce crezi că oamenii au încetat în timp să mai fie atât de uniţi?

Nu ştiu. Cred că au început să nu mai fie atât de dependenţi unii de alţii. S-au descurcat şi singuri, mai bine decât înainte.

Ce-ţi place cel mai mult la români?

Cu toate că situaţia nu s-a schimbat foarte mult, faţă de începutul anilor ’90, îmi place că oamenii au un anumit stil de viaţă şi un anumit talent în a-şi rezolva problemele. Şi mai apreciez şi inventivitatea de care pot da dovadă românii. Apoi, mă bucur că oamenii cu care am rămas prieten de-a lungul anilor au continuat să fie deschişi şi de bună credinţă.

Simţi că s-a produs o schimbare în tine de când locuieşti în România?

Da. Cu siguranţă m-am schimbat. În primul rând, pot spune că mi-am pierdut din naivitate (Râde). Dar acum m-am adaptat, pentru că mi-am dat seama că, dacă nu mă adaptez, nu merge. Apoi, pot să spun că nu mai sunt la fel de deschis ca atunci când m-am stabilit aici. La început eram foarte deschis cu oamenii. Dar fie că povesteam ceva despre mine sau despre altcineva, informaţia se răspândea destul de repede şi la fel de repede se ajungea şi la neînţelegeri. Acum am mai multă grijă ce vorbesc şi cu cine vorbesc.

Şi, totuşi, ce te face pe tine să rămâi în continuare în România?

Şi eu mă întreb din când în când (Râde). Mai ales acum, când lucrurile merg destul de prost.

Te ţine ceva de ordin material/financiar aici?

Dacă aş fi vrut să câştig mulţi bani, aş fi făcut alte chestii. As fi putut să vin la începutul anilor ’90 cu camioane încărcate cu televizoare sau mai ştiu eu ce şi nu cu ajutoare pentru casele de copii. Şi aşa mai departe. Dar atunci am hotărât că nu vreau să fac astfel de lucruri.

Eu am plecat din Austria pentru că m-am plictisit acolo şi nu vedeam nicio perspectivă interesantă. Totul era atât de previzibil, încât ştiam în linii mari cum va arăta viaţa mea până la final.

Şi chiar dacă acum este mai greu şi mă lupt pentru firma mea ca să ieşim din problemele pe care le avem acum, cred că este mai interesant să lupţi decât să ai un loc de muncă stabil. Să aştepţi în fiecare lună un salariu, din care ştii deja că-ţi rămân x euro pe care îi pui deoparte şi peste nu ştiu câte luni te poţi duce două săptămâni în vacanţă în America sau mai ştiu eu unde. E mai interesant acest război pe care îl duc aici.

Să-nţeleg că este o provocare pentru tine să trăieşti în Romania?

Este o provocare. Da. Mai ales acum este o mare provocare. Dar, aşa cum spune şi sloganul, “Drumul este ţinta!”. Cam asta este şi cu mine. Nu vreau să ajung undeva, cândva. Vreau ca drumul până acolo să fie interesant.

Te vezi plecând din România la un moment dat?

Din punct de vedere material, sunt într-o situaţie în care poate voi fi forţat să plec. Dar dacă lăsăm asta la o parte, nu mă văd plecând din România. Poate doar la o vârstă la care o să am nevoie de îngrijire medicală, iar situaţia din spitalele de aici nu se va schimba. Totuşi, dacă aş ajunge în situaţia în care ar trebui să plec forţat din România, aş pleca dezamagit.

De ce?

Pentru că asta ar însemna că n-am reuşit să rămân. Pentru că, de fapt, eu vreau să rămân. Şi aş pleca numai dacă aş fi forţat să o fac, iar asta ar însemna un eşec pentru mine.

Dar ce merită să rămâi în România, până la urmă?

Eu nu am venit aici pentru că am crezut că merită. În 1991, aveam 23 de ani, eram student şi eram curios să văd dacă sunt în stare să mă duc într-o ţară în care nu cunosc limba şi dacă pot să schimb ceva acolo, dacă pot să înfiinţez o organizaţie acolo şi aşa mai departe. Eu nu am făcut toate astea pentru că sunt om extraordinar de bun. Le-am făcut pentru mine. Le-am făcut ca să văd dacă sunt în stare de aşa ceva. Pentru mine, România a reprezentat o provocare şi aşa a şi rămas. Şi încă e în fiecare zi.

Atunci, de ce România şi nu o altă ţară din zonă?

A fost ceva întâmplător. Dar cred că pot explica până şi această întâmplare. În anii 1990 – 1991, toate organizaţiile din Austria au venit în România cu bani şi cu ajutoare. În plus, circulau acele filme groaznice cu imagini din casele de copii de aici. Şi-aşa se explică de ce România. Dar, probabil că dacă aş fi văzut astfel de filme cu case de copii din Ucraina, m-aş fi dus acolo.

Cum vezi tu România peste încă 20 de ani?

Depinde. Sunt mai multe variante. Exista varianta în care nici în următorii 20 de ani modul de funcţionare a sistemului din România nu se va schimba, dacă voi, generaţia tânără, nu veţi face treabă. Dacă voi nu sunteţi în stare să schimbaţi ceva, nimic nu se va schimba de la sine. Şi dacă voi sunteţi în stare să schimbaţi sistemul, se va schimba unde vreţi voi şi se va dezvolta cum veţi vrea voi. Adică, orice e posibil.

O impresie generală asupra României?

România este o ţară în care puţine lucruri se petrec întâmplător. Cred că sunt multe lucruri care sunt bine gândite şi făcute să pară că se petrec întâmplător. Asta este senzaţia pe care o am de când m-am stabilit aici.