De aceea merităm doar lucrurile frumoase care se întâmplă în jurul nostru…

Ne-am întâlnit la finalul lunii iulie, într-o dimineață răcoroasă, tocmai potrivită pentru un interviu în parc. 🙂 

După ce am găsit un loc cât de cât fotogenic, am început să povestim. Și uite-așa am aflat că Marian Toderașcu a plecat din țară în februarie 1983, împreună cu mama și cu sora lui, pentru a se stabili în Germania, acolo unde tatăl său îi aștepta deja de câțiva ani. Bineînțeles că nu le-a fost deloc ușor să treacă peste piedicile puse de sistem în acei ani, în speranța că cei trei membri ai familiei vor rupe legăturile cu un tată „trădător„, care a ales să fugă în străinătate și să lase în urmă toate „avantajele oferite de un sistem perfect„. Dar, într-un final, au reușit să-și reîntregească familia.

Dupa 23 de ani de locuit în Germania, Marian a luat decizia de a se întoarce în România, împreună cu Andrei și Oltea Tudose pe care îi cunoscuse acolo. Și-a deschis aici, împreună cu Oltea, o firmă de arhitectură, amândoi terminând în Germania studiile universitare în domeniu.

Despre întoarcerea în România, oportunități, calitate, importanța lucrului bine făcut…

Care au fost motivele care au stat la baza hotărârii de a te întoarce în țară?

Primul motiv a fost că eu am fost dezrădăcinat și cu siguranță m-am întors la rădăcini. Apoi, multe lucruri pe care trebuia să le repar. Viața mea, ca orice viață, este influențată de multe lucruri care s-au întâmplat în copilărie, unele au fost traumatice, altele au fost frumoase. În general, pot să spun că eu am avut o copilărie foarte fericită, o copilărie minunată, care mi-a plăcut foarte mult. Când m-am dus în Germania, am dat de greu, din cauza schimbării.

Și totuși spuneai că te-ai adaptat destul de repede…

Eu da, dar sora mea nu s-a adaptat. Eu am avut noroc, pot să spun. De fapt, nu știu dacă am avut noroc, dar am fost deschis adaptării. Nu toți reușesc… Dar nu aș da vina pe sistemul german. Germania este o țară minunată. Eu iubesc Germania și limba germană. Sunt recunoscător pentru ce a făcut pentru mine și m-aș întoarce oricând înapoi, fără probleme.

În definitiv, eu cred că depinde numai de tine, oriunde te duci. Depinde numai de tine dacă vrei să reușești acolo sau nu. Dacă vrei să te adaptezi, dacă vrei să accepți ce-i acolo. Dacă vrei să accepți frumosul din jurul tău. Să nu te ocupi doar cu eșecuri, lucruri urâte. În România vorbim în continuare numai de lucruri urâte. Dacă rămânem la ele, ne merge și nouă la fel de rău. De asta spun că depinde numai de tine dacă vrei să-ți meargă bine.

Eu am plecat din Germania în primul rând pentru că am vrut să revin la rădăcini. Să mă redescopăr pe mine, să mă înțeleg pe mine, de ce sunt așa cum sunt, pentru că aici s-au întâmplat niște lucruri.

Un alt motiv a fost legat de oportunitățile pe care le oferă această țară, care sunt foarte multe – efectiv ca în vestul sălbatic. Dar pe lângă aceste oportunități sunt și foarte foarte multe greutăți.

Poți să dai câteva exemple de oportunități?

Da. În construcții. Când am venit eu aici se construia mult, dar s-a construit prost. Iar eu am crezut că pot să fac ceva, să construiesc ceva, dar nu a fost așa.

Altă oportunitate. Aproape orice există în Germania, aici nu există. Iar calitatea acolo este alta. Și atunci am zis, hai să venim noi care am văzut calitatea acolo și să o răspândim și aici.

Un alt motiv pentru care am venit în România a fost că eu, având o pregătire foarte bună acolo, am zis să ajut și eu, crezând că ceea ce eu știu sau am învățat e aici căutat. Din păcate, în timp, mi-am dat seama că serviciile pe care aș putea eu să le ofer nu sunt cele căutate. Nu există cerință pentru ceea ce vreau eu să ofer.

De ce?

Eu cred că oamenii aici sunt prea disperați. E o luptă dură de rezistență. Și sunt prea preocupați de…

Mi-aduc aminte pe vremuri. Venise un neamț din România – era pe vremea lui Ceaușescu – și spunea că oamenii de-acolo sunt toți triști, sunt toți gri, sunt toți într-o căutare de pâine, ouă, carne, altceva nu au în cap. Și așa și era. Acum poate nu mai e vorba de o căutare de pâine, ouă și carne, dar totuși există o mică disperare pe care mi se pare că o văd în ochii multora. Cred că este legat foarte mult și de București, de orașul ăsta așa cum este el, tensionat, încordat, agitat.

Bine. Eu cred că este ceva caracteristic pentru sudul țării. Zona asta de sud cam așa e… chiar dacă Bucureștiul este deasupra. Dar de la Carpați în sus și în vest am impresia că lucrurile nu-s chiar așa.

Da, și mie mi se pare. Nu cunosc foarte mult din părțile alea, dar îmi place foarte mult la Brașov, când merg acolo mă simt ca-n Germania. Liniștit. Pașnic. Până și în trafic e cu totul altfel.

În fine, vorbeam de oportunități, care așa cum spuneam sunt foarte multe și aș vrea să schimbăm ceva în zona asta. Eu am și un motiv. Este orașul meu natal în care am copilărit o copilărie minunată, chiar pe vremea lui Ceaușescu. E drept că după  ’80 am simțit cum s-au schimbat lucrurile foarte repede. Și deși a fost o perioadă foarte grea, totuși, pentru mine a însemnat o copilărie minunată.

Și am revenit aici, unde am găsit lucruri nu foarte plăcute, dar am zis „Hai să le schimb!” cu influența mea mică, influență care e comparabilă poate cu bătaia aripilor unui fluturaș. Zic și eu. Nu-mi dau seama.

Și la ce fel de lucruri te referi? Adică cele pe care le poți schimba tu…

Chiar în viața profesională. Mă lupt, mă zbat cu muncitorii pe șantier și e de groază. E ca la grădiniță. Stai, le explici, spun „Da. Da.” Dar nu fac nimic. Cred că nu au conștientizat încă ce înseamnă calitate, ce înseamnă lucrul de calitate. Nu sunt nici bine plătiți poate.

Nu au conștientizat sau nu vor să conștientizeze?

Nu cred că nu vor. Nu cred că cineva nu vrea. Nu-și dau seama. Chiar dacă eu le spun „Pune o bandă izolantă sau izolează cumva parchetul înainte să vopsești peretele, pentru că după ce vei termina, vei trage asta și va rămâne impecabil„, „Da. Da.” Dar nu o fac pentru că este mai greu să stai două ore să izolezi totul și să dai jumătate de oră cu vopsea, decât să dai la început doar o jumătate de oră cu vopsea, să murdărești tot și după să vină femeia de serviciu să curețe în urma lor. Doar că femeia de serviciu nu o să facă niciodată curățenie ca lumea, pentru că nu mai poate. Dar a intrat în mintea muncitorului că femeia de serviciu când vine face totul curat. Iar ăsta este doar un exemplu.

Dar de ce nu conștientizează oamenii toate lucrurile astea?

Pentru că dacă ai fi conștient ai face-o. E simplu.

Bun. Și ei de ce nu sunt conștienți? Că au trecut deja 20 de ani…

Da. Au trecut 20 de ani și încă sunt multe lucruri care…

Dar am avut și noi meseriași de foarte bună calitate. Adică se vede treaba asta și în lucrurile care ne-au rămas din perioada interbelică – că sunt obiecte de mobilier, că sunt vaze, sau vezi clădiri din perioada interbelică care arată mai bine decât case care au fost construite acum zece ani. Dar din punctul meu de vedere s-a pierdut toată calitatea asta începând cu Ceaușescu, care a luat totul cu el, toată calitatea. Cam așa văd eu lucrurile.

A mai rămas în teatru, în artă, a mai rămas ceva pe-acolo. Dar în arhitectură, în meserie, s-a dus. Și acum ca să revii la acel nivel este foarte greu. Pentru că omul este foarte simplu – dacă dă acum o jumătate de oră cu pensula consideră că și-a făcut treaba. Iar eu vin și-i spun că nu și-a făcut treaba pentru că a măzgălit pe lângă șamd, dar pe el nu-l interesează aspectul ăsta pentru că eu sunt singurul care îi cere treaba asta. Dacă în general clientul spune „Vreau să-mi dai cu vopsea pe pereți” și după el cheamă oricum femeia de serviciu și ea șterge, și se chinuie și, în sfârșit, arată cum arată, el este mulțumit. Însă, se schimbă, pentru că oamenii din România au început să iasă foarte mult în străinătate și vin cu impresii de acolo. Se duc la un hotel ca lumea și zic – ce frumos era tapetul ala, ce frumoasă era culoarea aia de pe perete, ce frumos era parchetul ăla; de ce se poate la ei și la noi nu, de ce la noi când vin acasă apăs pe clanță și rămân cu clanța în mână? – și au început să se schimbe lucrurile.

Aici încă persistă mentalitatea aia de a face banii foarte repede. Și știm asta și de la piața imobiliară. În construcții mai ales se vede treaba asta. Oamenii vor să facă banii foarte foarte repede și vor să prindă peștele cel mare. Un fenomen extraordinar care mi s-a întâmplat mie anul trecut. Fiind în criză, am zis că o să găsesc și eu o mână de lucru foarte ieftină la un șantier. Și am chemat să facă zugrăveala în casă. Eu unul am zugrăvit în Germania. Am avut o firmă de zugrăveli în timpul studiilor și știu foarte bine despre ce vorbesc, pentru că singur am pus mâna și am zugrăvit sute de apartamente în Germania. În fine, am chemat pe cineva și am întrebat cât vrea, iar prețurile mi s-au părut enorme. Adică depășeau de departe ceea ce găseam în vest. Și am zis că așa ceva nu se poate, mai ales că nu este inclus materialul, curățenia șamd. Și până la urmă i-am spus, pentru renovarea unui apartament de trei camere cu vopsea îți dau 500 de euro. Nu. Că-i mai mult. Că el trebuie să se urce pe scară, că nu știu ce, că vrea 700 de euro. Și i-am spus „Măi, omule, 500 de euro nu câștigi la firma la care lucrezi tu nici măcar pe lună. Și ce faci, preferi să stai acasă decât să primești niște bani?” și el a spus că preferă să stea acasă cu picioarele în sus și să aștepte, că-i vine lucrare bună. Iar impresia mea a fost că oamenii își dau seama că nu mai au așa de mult de lucru, dar ei au nevoie de banii ăia pe an. Și atunci pur și simplu împart banii ăia de care au nevoie la câte lucrări primesc și iese mai mult pe lucrare. Așa își face meseriașul român calculul. Bine. Nu este o chestie generală, dar sunt foarte mulți, cu care eu am avut de-a face, care gândesc așa.

Apoi am mers cu Andrei să ne uităm de un teren pentru un proiect la care se gândise el și am dat de un om care ne-a cerut un milion de euro și nu mi-a venit să cred. Iar el a spus că nu i se pare mult că și vecinul a vândut tot cu atâta. Și bineînțeles că nici acum nu este vândut acel teren, pentru că omul încă așteaptă peștele ăla mare.

S-a întâmplat… s-au câștigat niște bani foarte repede, făcuți nu știu cum, iar cei care au câștigat banul ăsta au fost și foarte cheltuitori și cu siguranță s-a susținut mentalitatea asta de a face bani repede în felul ăsta.

Dar vremurile se schimbă. D-asta eu cred că și criza asta în care ne aflăm acum este bine venită, ca să se mai lămurească spiritele.

În afară de asta în ce alte domenii ai mai valorificat oportunități pe care le-ai văzut?

Pentru mine, oportunitatea a fost numai în profesiunea mea. Altceva nu am descoperit care să mă țină neapărat aici. Într-adevăr, îmi place în București pentru că ai o viață culturală foarte dezvoltată. N-am fost în toată viața mea la teatru cât am fost aici în ultimii doi ani. Apoi, am descoperit aici o comunitate nouă de tango care este altfel decât în Germania. Acolo, la tango vin oameni care fie nu și-au găsit partener, care sunt cam stingheri și singuratici, și găsesc în felul ăsta o posibilitate de a comunica cu cineva. În România este altfel. Aici oamenii vin și pentru a socializa, evident, dar este o comunitate foarte tânără și toți sunt foarte pasionați de fenomenul ăsta tango. Cu siguranță se pretează în București, pentru că orașul este plin de zgomot, de agitație, iar tango-ul este ca o bulă. O bulă pe care ne-am creat-o aici și în care reușim să evadăm de anumite situații. Fiecare își creează o bulă. Nu poți să trăiești altfel pentru că te lovești de prea multe…

Despre reîntoarcerea în România și „readaptare” 

Spuneai că în momentul în care v-ați mutat în Germania ți-a luat ceva să te adaptezi. Când te-ai întors în România, cât de greu ți-a fost să te readaptezi?

Eu nu cred că m-am adaptat încă. Este deja al patrulea an și nu cred că am reușit să mă adaptez încă. Prima criză am avut-o după două luni, când nu mai suportam zgomotul, nu mai suportam claxonatul. Aveam senzația că totul mirosea a igrasie, intram la metrou, mă împiedicam de fiecare treaptă, în fine, era așa ca într-un coșmar la un moment dat. După aceea am început să mă obișnuiesc. O altă problemă la început au fost câinii care lătrau noaptea și nu puteam să dorm. Cum spuneam, tresăream la fiecare claxonat. Se claxonează enorm aici. Și foarte agresiv.

Nu. Nu m-am adaptat și cred că nici nu am vrut să mă adaptez. Nu vreau să mă adaptez, pentru că mi-e teamă să nu-mi pierd simțurile, simțurile fine. Simțurile pentru mirosurile plăcute, pentru gusturile plăcute, pentru cântecul păsărelelor. Dacă vii aici (n.r. – în parc) dimineața nu există muzica aia pe care o auzim noi acum, se aude cât de cât puțin trafic în fundal, și auzi păsărelele, păsărelele pe care acum foarte greu le mai auzi. Mai auzi din când în când câte un lătrat de câine care e chiar plăcut. Mai sare un pește în apă. Auzi apa. Lucruri pe care eu în București nu prea le găsesc. Și d-aia e bine că mai ieșim la munte. Nu e de mirare că tot Bucureștiul evadează în weekend.

Dar așa stau lucrurile. Și ne creem aceste bule și supraviețuim. Dacă mă întrebi, dar de ce stau aici? Pentru că eu cred că putem schimba, acolo în jurul nostru câte un pic, și că putem să înfluențăm. Mă gândeam așa la un virus pozitiv care să se răspândească și să-i infecteze pe toți într-un mod pozitiv. Și-mi dau seama că se întâmplă lucrurile astea frumoase în jurul nostru, la un anumit nivel. D-aia spun. Cred că o să dureze. O să dureze foarte mult. Și într-adevăr este greu și nu știu dacă o să rezist toată viață… o să-mi iau cu siguranță vacanțe, o să fug la țară, o să fug la munte, o să fug din țară din când în când. Dar o să mă reîntorc…

Cred că este o motivație și în luptă. Poate sunt un luptător. Poate este vorba de spiritul de luptător.

Prietena mea… ca o paranteza, cred că d-aia am venit în România, am venit ca să o găsesc pe ea. Chiar dacă nu eram conștient de treaba asta, dar am găsit-o și mă face fericit.

Dar, cum spuneam, ea ar vrea să plece, pentru că face parte din generația „M-am săturat/Nu mai pot/Ăla scuipă pe stradă/Ăla deschide portiera și golește scrumiera pe asfalt” – și multe chestii de genul ăsta. Și dacă ești și sensibil…

Și eu tot timpul spun… Nu trata lucrurile astea ca și cum ar vrea cineva să te insulte pe tine personal. Așa sunt oamenii… De aceea merităm doar lucrurile frumoase care se întâmplă în jurul nostru, nu? Și asta ne motivează. Iar ăsta e modul în care văd eu problema.

Ai de gând să te stabilești în altă țară?

Nu sunt legat. Mie mi-ar plăcea să trăiesc în Spania la ocean. Numai că…

Eu am avut două schimbări radicale în viața mea. O dată când am plecat la 15 ani din România și a doua oară când am revenit la aproape 40 de ani. Și cât de frumoasă și de aventuroasă pare această schimbare este totuși grea. Este multă energie pe care o risipești când faci un pas de genul ăsta. O iei de la început, pur și simplu, cu totul. Și d-asta… de ce să o iau iarăși și iarăși de la început. La un moment dat trebuie să spun și eu gata, pana aici.

Îmi place/aș schimba la România…

Și dacă ar fi să schimbi ceva la România ce ai schimba? Sau ce ți-ai dori să se schimbe?

Cred că o singură chestie. Aș dori ca oamenii să se distanțeze puțin de ideea de a face banul foarte repede. Pentru că românul este un om vesel, este deschis vieții. Ceea ce e foarte bine.

Eu nu am nimic împotriva făcutului banilor. E minunat să faci bani. Dar să-i faci în așa fel încât să aibă o constanță, să fie de lungă durată.

Nu aș vrea să schimb altceva. În rest, este minunat. Îmi place foarte mult vremea. București are o vreme minunată. Am stat 23 de ani în Germania și am învațat să apreciez ce înseamnă o vreme minunată, o vreme frumoasă, de care din păcate nu profităm. Soarele pe care îl avem aici, ar trebui să profităm așa mult de el, atât vara, cât și iarna. Din păcate, nu se folosesc panouri solare în București, pentru că e atât de mult praf, încât le-ar acoperi. Ar trebui să le cureți în fiecare zi ca să le păstrezi randamentul.

Sunt așa de multe oportunități. Așa de multe lucruri la care am putea să lucrăm și cred că d-asta sunt aici. Dacă mă duc în Germania, mă așez într-un birou… sunt și acolo oportunități, dar sunt foarte reduse.

Deja au fost valorificate sau cum?

Da. Exact. Și acolo există obiecte de pionierat, domenii de pionierat… dar sunt foarte reduse și în același timp concurența este mult mai mare. Acolo concurența este foarte dură.

Ce crezi tu că este reprezentativ pentru țara noastră sau pentru români? Dar o chestie faină. 

Ce mi se pare mie frumos este viața la țară. Din păcate, nu peste tot este așa. Eu am cumpărat un teren în județul Argeș, comuna Pietroșani, pe lângă Râul Doamnei. Și așa cum sunt lucrurile acolo e minunat. Este încă afecțiune pentru natură, este dragoste pentru natură, oamenii respectă natura. Și legătura asta a țăranului român cu natura, asta îmi place foarte mult, la fel și lucrurile tradiționale și simplicitatea românului. Nu trebuie să ne complicăm. De multe ori ne complicam mult prea mult.

Dar aș putea spune altceva, ce mă enervează foarte mult…

😀 Este inevitabil când pun întrebarea asta să nu se ajungă și la partea asta…

Da. Mă enervează fatalismul, mă enervează miorismul ăsta. Înainte nu mă enerva, din contră. Însă, cât am stat în Germania am învățat să fiu altfel. Dacă miorița ar fi fost scrisă de un neamț, atunci ciobanul ar fi făcut tot posibilul să supraviețuiască și să asculte de mioriță și să se apere, dar românul e „Așa e soarta/Așa sunt eu amărât„. Asta mă enervează, fatalismul ăsta.

Dar de unde crezi tu că vine?

Cred că e din istorie, din neam. Întotdeauna am fost cotropiți, tot timpul a trecut cineva peste noi, că au fost romanii, că au fost hunii sau mai știu eu cine. Tot timpul a trecut cineva peste noi și d-aia există și expresia aia „Capul plecat sabia nu-l taie”.

Cum spuneam, cred că din istorie ni se trage… până la urmă n-am avut puterea… până și revoluția din ’89 mulți spun că a fost o manipulare, că n-a fost o revoluție, că a fost o lovitură de stat și oamenii au fost manipulați. E posibil.

A fost sau n-a fost?…

Tu cum ai văzut evenimentele din’89 din afara țării?

Mi-aduc aminte că eram în Germania, demonstram în fața ambasadei române și la un moment dat s-a auzit un zvon „Au aterizat parașutiștii libanezi” sau nu așa ceva, și că o să-l ajute pe Ceaușescu să revină la putere. În momentul ăla a apărut o isterie din asta „Aoleo, dar ce ne facem…” Și-am zis, „Dar stați, măi oamenilor, de unde vin parașutiștii ăia?” că vorba aia toată Europa era la curent. Pe unde să zboare? Că nu dă voie să zboare la oricine, este un spațiu supravegheat.

Dar atunci mi-am dat seama cât de ușor de manipulat erau oamenii. Dacă acolo în fața ambasadei române din Germania eram disperați, eram într-o stare isterică, dar aici în România cum ar fi trebuit să fie? Deci am toată înțelegerea pentru lucrurile care s-au întâmplat așa cum s-au întâmplat atunci. Revoluția… că a fost revoluție, că n-a fost revoluție, nici nu contează… lucrurile s-au întâmplat așa cum nu avea cum să se întâmple altfel pentru că astea erau condițiile. Eu sunt convins de treaba asta. Și nu are rost acum să mai speculăm. Că a venit Iliescu, că a venit altul, că nu știu ce… E trecut.

Este trecut și trebuie să vedem acum ce iese și cum facem de acum mai departe.

În Germania eram într-adevăr… tremuram în fața televizorului. Cine credea în ’83 când am plecat noi că vom reveni vreodată în țară? Era inimaginabil…

Dar voi aveați impresia că nu o să se termine niciodată cu Ceaușescu sau cum?

Da. Atâta timp cât am stat aici în România, globul pământesc era SF. România era România și restul lumii era o necunoscută și era de neconceput să ieși din țară.

Maică-mea m-a luat odată la o ghicitoare care s-a uitat în palma mea și a zis „A, mamă, tu o să pleci peste mări și țări…” Și pentru mine era ceva extraordinar. Adică, să părăsesc eu țara… Cum să plec eu peste mări și țări?… Era vis.

Niciodată nu am știut cum și de ce am primit pașaportul să plecăm din țară. Taică-miu spune că el a făcut niște presiuni acolo prin agenții internaționale pe drepturile omului… Dar nu știm cu siguranță pe ce bază legală am primit noi pașaportul.

Înțeleg.Dar eu nu te întrebasem de fapt dacă vă gândeați vreo clipă că veți reuși să părăsiți țara, ci dacă vă gândeați că regimul va cădea la un moment dat?

Nu am avut niciodată speranța asta. La mine în familie cel puțin nu exista speranța de a reveni în țară vreodată. Singura speranță de a revedea familia sau membri ai familiei, consta în posibilitatea de a-i scoate din când în când din țară, cu drept de vizită. Ceea ce s-a și întâmplat o dată la sora mamei mele.

Dar nu concepeam căderea rgimului. Asta era în capul nostru.

Cu siguranță că dacă aș fi vorbit cu un om care întotdeauna a trăit într-o țară liberă mi-ar fi spus „Lasă că o să vezi tu că o să se schimbe lucrurile…” Dar tot nu l-aș fi crezut. Acum sunt convins că orice este posibil, orice schimbare, atât spre bine, cât și spre rău.

Interviu realizat de: Oana Câlțea

Fotografii realizate de: Adrian Eremia. Website: maplephotos.ro