Vine din Dersca, are 36 de ani şi un băieţel de trei ani, Luca, împreună cu Ioana.
La bază este laborant biochimist, meserie pe care a practicat-o aproape doi ani, dar care nu i s-a potrivit. A urmat apoi Jurnalismul şi a scris pentru prima oară la Cronica Română – era singurul loc în care puteai să te angajezi ca tânăr jurnalist, experiență zero, perspective incerte… 😀
După jurnalism, a încercat marketing, apoi PR. Şi-a făcut chiar şi o agenție de PR și evenimente, pe care a închis-o după doi ani. Mai târziu şi-a lansat propria revistă de mașini, pe care a vândut-o, dar la care rămas co-proprietar pe brand.
Despre Marius Tudosiei s-au scris multe de când proiectul lui de suflet, Băcănia Veche, a început să prindă contur. Un proiect construit după modelul afacerii de familie, prin care Marius şi-a propus să ofere oamenilor mâncare bună şi sănătoasa, din care să nu-i fie frică să-i dea propriului copil – fără conservanţi, aditivi, coloranţi, amelioratori, aromatizatori sau arome identic naturale. Şi se pare că a reuşit şi reuşeşte în fiecare zi.
Eu l-am cunoscut în urmă cu un an, pe când pregăteam sala de conferinţe de la Intercontinental pentru anunţarea proiectelor care urmau să intre în programul Start&Grow, şi păşind în sală relaxat mi s-a prezentat ca fiind “ăla cu Băcănia”. 😀
Practic, nu s-ar încadra la niciuna din ‘categoriile’ de oameni pe care îi anunţam la lansarea blogului, dar mi s-a părut că prin ceea ce face, plecând de la propriul proiect şi până la implicarea lui în bunul mers al comunităţii şi în final al societăţii, ar fi un bun exemplu de dat pe Romaniacaprovocare. Şi-mi place să cred că nu m-am înşelat. 🙂
A schimba sau nu lumea…
Ce-a mai fost până la Băcănie?
M-am întors la Jurnalul, pentru că rămăseseră fără director de marketing… și după a venit momentul cu Băcănia când am zis că trebuie să… Mi-am dorit foarte tare. Și am simțit că, în fine, există potențial, există piață, există… Eram destul de matur ca să pot face asta. Pentru că celelalte două experimente veneau pe un fond de lipsă masivă de maturitate din partea mea… Eram un puștan pus să schimbe lumea. Dar nu aveam ce să schimb pentru că nu mă ținea ADN-ul la vârsta aia. Și, în fine…
Dar acum chiar erau toate astrele aliniate…
Adică ai simțit tu că asta e…
Da. Da. Și îmi doream foarte mult și pentru Luca să fac asta. Să-i las ceva construit. Da, știu că sună așa… Doar că nu vorbim de momentul când eu o să crăp și o să-i predau cheile Băcăniilor. 😀 Nu. Pur și simplu, lăsatul ăsta se referă inclusiv la perioada asta când va începe să conștientizeze lucruri și când o să trăiască într-un mediu care construiește ceva.
E vorba de puterea exemplului…
E vorba de cum o să-l obișnuiesc. Pentru că, dacă o să le aibă pe toate pe tavă s-ar putea să învețe ce nu trebuie…
Sau să nu învețe…
Sau să nu învețe nimic.
Să treacă pur și simplu… Ok. A mai trecut o zi. Ce bine că o să treacă și mâine. Mai scoatem niște bani.
Și tu cum vrei să-l crești de mic? Să-l responsabilizezi pe diferite chestiuni?
Păi, îți dai seama că o să-l aduc la treabă aici. Crede-mă, în momentul ăsta avem seara program de strâns jucăriile, avem program de dus lucrurile purtate la coșul de rufe, curățăm în urma noastră, împreună, evident. Dar probabil că e structurat și organizat pentru că nu am probleme majore cu el, adică nu mă lupt cu el să facă asta. Vine și din el. Dar nu las nicio zi fără o activitate care să presupună un pic de muncă. Eu așa am crescut și îmi dau seama că dacă vrei niște bani trebuie să faci ceva. Mie unul nu mi s-a întâmplat niciodată nimic pleașcă. Și de fiecare dată când am avut așa niște bani oarecum căzuți din cer, nu m-am ales cu nimic de pe urma lor. Cu excepția celor 16 lei pe care i-am găsit în pădure în clasa a patra și mi-am luat eugenii de ei. Am luat o cutie mare de eugenii! 😀
Pe lânga asta, tu spuneai că ideea cu Băcănia a plecat în mare şi de la faptul că începuserăți să mâncați sănătos, și în fiecare weekend alergați de colo colo ca să vă faceți cumpărăturile pentru că nu găseaţi tot ce aveaţi nevoie într-un singur loc…
Da. În plus, uneori îmi vin niște confirmări pe care nu simt neapărat nevoia să le aud… eu știu lucrurile astea… dar e mișto să-ți vină și confirmări de la oameni… să vină răspunsuri fără întrebare… Cum mă trezesc uneori cu afirmaţii de genul „Ce mișto că le-ați adunat pe toate într-un loc ca să nu mai alergăm după ele…” Exact ce pățeam eu! Două zile în fiecare weekend după diverse lucruri. Și la piață, și colo, și colo… adică pierdeam un weekend pe săptămână, alergând… pentru că nu poți să faci provizii la tipul ăsta de mâncare… nu poți să cumperi cum îți cumperi de la Carrefour pentru o lună. Evident, poți să-ți cumperi zacuscă pentru o lună, dar nu mănânci doar zacuscă o lună. Trebuie și carne proaspătă și alte lucruri…
Da. Dar, pe de altă parte, mare parte a oamenilor nu prea se gândesc serios la a mânca sănătos în ziua de azi… înainte se mânca mai sănătos pentru că aia era mâncarea… nu erau toate junk-urile de acum…
Da, dar am ajuns ca cel mai scump mod de viață să fie de fapt modul ăla de acum o sută de ani. Ce-o s-ajungem? Să plătim un milion de euro ca să trăim în peșteră? Dacă ducem un pic mai departe raționamentul, cam despre asta e vorba.
Şi până la urmă de ce e mai scumpă mâncarea pe bază de ingrediente naturale?
Spre exemplu, ciocolata pe care o face sora mea este fără conservanți. Și are termen de valabilitate două săpătmâni. Dacă n-o vinzi în două săptămâni e „Pa!”, o arunci. Ciocolata cu conservanți ține de la două luni în sus, ceea ce înseamnă că ai un interval de timp foarte lung în care să o vinzi. Ca atare, pierderile sunt mai mici. Mie mi se întâmplă să dau carnea la câini…
Dar dacă oamenii s-ar gândi să-și cumpere cât le trebuie, mâncatul sănătos nu s-ar transforma într-o tendinţă generală la un moment dat?
Da, dar n-ai cum. Zău!… E complicat… adică e ideal să ne dorim asta și să facem asta, dar e aproape imposibil. E ca și cum ai vrea ca toată lumea să gândească frumos, să vorbească frumos. Ştii?… Vreau să fie pace în lume… E o dorință extraordinară, dar n-o să se întâmple chestia asta niciodată pentru că tot timpul o să existe un conflict pe undeva.
Totuşi, tu de ce crezi că oamenii nu fac pasul? Până la urmă e vorba de sănătatea lor, de ce nu se gândesc la chestia asta?…
E ca şi cu fumatul. De ce fumezi? Știi bine că-ți face rău. Și totuși fumezi. De ce? Pentru că suntem înclinați către conflicte inutile, către auto-distrugere… pe bune, suntem aiurea, atâta vreme cât funcționăm odată cu valul. Dar la un moment dat poți să ieși din râul ăla mare și să iei hotărârea „Ok, de astăzi m-am mutat pe mal.”
Eu cu fumatul m-am mutat pe mal. Şi cu țigara în mână m-am lăsat de fumat. Pentru că mi-am pus acea întrebare „Ok, dar eu de ce fumez?” și realmente nu am putut… bine, de nervi, de stres, de plictiseală, de să fumez la cafea, să nu știu ce… dar nu am putut să validez niciunul dintre răspunsuri. Prin urmare, aia a fost ultima țigară. De atunci n-am mai fumat. S-a făcut un an pe 30 noiembrie.
Am ținut minte ziua pentru că mi se pare important pentru mine să țin minte ziua în care am luat o decizie atât de fermă. Pentru că e o decizie. Și e mișto, pentru că-ți face bine, să știi. Pentru că poate într-o zi o să mă hotărăsc să schimb lumea. Dacă am putut cu fumatul, s-ar putea să reușesc… 🙂
Păi, da, pentru că pe blog ai scris că printre altele cu Băcănia Veche vreți să faceți bine oamenilor…
Și asta fac…
Dar dacă oamenii nu vor să le faci bine?
Sincer să fiu, între – și nu mi-e frică să dau nume de brand-uri – între un Kinder Bueno și o ciocolată de casă, un Kinder făcut după niște studii pe zeci de mii de copii, despre cum le funcționează mintea, ce-ar alege dacă ar fi, care ar fi prima opțiune… deci totul făcut studiat, și ciocolata aia de casă pe care o vezi în Băcănie, învelită într-un celofan care arată destul de neatractiv, Luca s-ar putea să-l aleagă pe Kinder. Sunt aproape convins că ar face-o. Problema e că pentru el mă simt dator, pentru alții e facultativ. Ce să zic… cu binele ăsta e așa… Singurul bine pe care-l pot face oamenilor, să le fac acest „bine cu forța„, este să nu aduc din astea în Băcănie – chimice, kindere și aşa mai departe.
E un pic forțat, pentru că teoretic eu ar trebui să le am pe toate, dar nu, eu sunt doar cu astea naturale. Deci, dacă vrei, și asta este o modalitate de a face bine cu forța.
Dacă vrei să vii la mine, asumă-ți chestia asta. Nu găsești lucruri cu coloranți. Vrei coloranți, dincolo de intersecție e lumea largă, e plin de coloranți. Găsești de toate.
Despre vocaţie…
Revenind la Băcănie, pentru tine tot ceea ce faci acum e ca o vocație, asta ai simțit tu că ar trebui să faci…
Da. Îmi place să gătesc, îmi place să înțeleg mâncarea, îmi place să le ofer oamenilor, să-i bucur cu niște lucruri poate uneori surprinzătoare… în fine, să le dau lucruri bune, așa, știi?…
Cât de important este, după părerea ta, să-ți urmezi chemarea asta interioară?
Dacă nu vrei să te frustrezi definitiv, asta trebuie să faci. Mai devreme sau mai târziu, toți facem asta.
Toți?
Eu sunt convins.
Păi, sunt atâția oameni frustrați care fac ce nu le place…
Păi, da. O s-o facă probabil cu trei secunde înaintea morții, când, înainte să moară, o să se simtă aviator, deși nu a fost niciodată.
Am înțeles… 😀
Exagerez un pic, îți dai seama, există foarte mulți oameni care au tot felul de temeri. Mă visez inginer constructor, dar nu vreau să merg să fac asta…
Și ce crezi tu că-i împiedică să-și urmeze visul, ce-i ține pe loc?
Decizia. Decizia aia finală. „Băi, de mâine, eu fac ce-mi place.” Pentru că tot timpul începi prin „De mâine fac ce-mi place. Dar stai așa, că nu chiar de mâine că trebuie să mai merg într-o vacanță, mai am încă un proiect la birou pe care trebuie să-l fac, nu sunt încă pregătit.” Cred că trebuie să așteptăm momentul în care ne-am copt destul ca să putem face pasul… Apoi, eu mi-am asumat de două ori înainte de Băcănie riscuri… adică visam la lucruri și am vrut să le fac… metoda încercărilor succesive dacă vrei.
Există multe voci care afirmă tot mai des că dacă din ce în ce mai mulți oameni ar deveni responsabili prin ceea ce fac și și-ar asuma practic vocația, lucrurile ar merge altfel în societatea în care trăim…
Da, ar fi mult mai în regulă lucrurile. Adică măcar am vedea oameni ceva mai relaxați, pentru că a face ceva ce nu-ți surâde te umple de nervi, te transformă într-un animal care vrea să devoreze alți oameni. E cam trist. Știu.
România ca provocare sau…
De ce ai ales să trăiești în România?
Pentru că aici e acasă. Nu știu… Puteam s-o fac în mai multe rânduri, să rămân pe-afară. Sau să merg afară. Soră-mea a stat nouă ani în Dublin și puteam să merg acolo. Aș fi început ca orice emigrant român, proaspăt aterizat, să spăl vasele într-o bucătărie, să fiu picol, să ajung chelner… ar fi fost un drum foarte cunoscut, previzibil, dar nu știu ce să zic… nu știu dacă e din vreun sentiment al datoriei față de țară sau… chiar nu cred în astea… pur și simplu.
Crezi că acolo e mai bine? Da, e mai ușor. Dar dacă pui în balanță… știi? Ești aici, e mai greu, ești obișnuit cu sistemul…
Da, sunt avantaje și dezavantaje, până la urmă. Însă, într-adevăr, cei care s-au întors din Vest spun că acolo îți este mai ușor să pornești ceva…
Măi, știi cum e? Depinde cât de mult din greutatea asta îți asumi din start. Adică toată lumea „Mamă, dar n-a fost greu să obții autorizații?…” Ba da. Dar ce-ai vrea să fac? Alt sistem nu există. Ce? E musai să mă duc în Germania ca să-mi fac o firmă în două ore? Asta e… a durat mai mult aici. Dar am făcut-o aici.
Dar de ce n-ai așteptat să vină statul la tine să-ți dea? Că e la modă, am putea spune… 🙂
Să-mi dea ce? N-are nimic interesant să-mi ofere. Ar putea într-adevăr să-mi ofere un mediu în care să mă pot exprima, inclusiv la nivelul ăsta de business. Dar atâta e în stare, atâta face. E un stat relativ handicapat. E categoric inept. Este de o inconsecvență…
Deci asta ar putea să-mi dea statul. Că altceva… eu mă descurc, sincer, n-am nevoie de nimic din partea lui. Să mă lase în pace. Să mă lase să-mi fac treaba și să… nu știu… nu vreau plapumă de puf. Vreau pur și simplu să mă lase să-mi fac treaba și asta mi-ar fi destul.
Păi, și te lasă?
Păi, nu prea. Îți imaginezi că amenda pentru că nu ai programul aprobat de primărie este de cinci mii de lei? Deci eu hotărăsc să deschid de la opt la zece, iar chestia asta trebuie să mi-o aprobe primăria, iar eu s-o pun în geam. Deși e hotărârea mea. Înțeleg că trebuie să-l afișez pentru că e o chestie între mine și clienții mei, dar de ce trebuie să-mi spună primăria chestia asta?
Bine, asta văd că nu te împiedică să-ți vezi de treabă… 
Măi, nu, pentru că mi-am asumat chestia asta. Adică, în momentul în care am plecat la drum, am zis “Bun, o să fie 367 de mii de piedici”. Ok. M-am pregătit pentru vreo 400 de mii. Mai am niște zeci de mii în stoc, disponibile. Asta e… Găsești de fiecare dată soluții pentru situațiile neplăcute în care te poți găsi sau în care te pun alții.
Totuşi, sunt oameni care, deşi ar putea, „refuză” din start să facă ceva cu viețile lor pe motiv că statul nu le oferă într-un fel sau altul visul „pe tavă” sau nu le pavează calea până acolo…
Măi, cum să zic… pentru decizia de inactivitate sau de no-combat poți să găsești oricâte scuze. Dar eu nu înțeleg de ce trebuie să ai așteptări. În mod normal, nici de la ceilalți nu trebuie să aștepți nimic. Ești pe picioarele tale. Punct. Nu trebuie să aștepți nici de la stat, nici de la FMI, nici de la…
Da, e nasol când vin ăștia și-ți cresc TVA-ul de la 19% la 24%. Da, te lovesc. Dar de ce am fi avut niște așteptări la 16%, când de la un stat prost administrat, care are pierderi ca o sită, nu poți să te aștepți la altceva…
Asta e… O să ne facem firme în Bulgaria… O să găsim soluții. Pe bune. Când cineva vine la tine pe stradă și încearcă să-ți dea o palmă, calculezi repede, ori o primești și întorci și obrazul celălalt, dar e o scenă depășită cu vreo 2000 de ani, ori te ferești, te dai în spate, te apleci în jos, te lași în lateral, găsești soluții. Dacă nu găsești nicio soluție, e clar că ți-ai încasat-o…
Ce-ți place ție cel mai mult în România?
Nu știu. Habar n-am…
N-aș putea spune că există ceva anume care-mi place aici. E acasă. Îmi place că îmi e mai ușor de aici să mă duc la Dersca, decât mi-ar fi dacă aș trăi în Noua Zeelandă.
Dar de ce trebuie să fie ceva care să-mi placă?
Nu știu. Te întreb. Unii oameni sunt atașați de câte ceva…
Pur și simplu, asta e… ne-am deschis ochii într-o țară care nu ne iubește foarte tare. Măcar să nu-i întoarcem „favorul” în felul ăsta, în care să nu o iubim noi foarte tare. Nu. Facem ce e de făcut.
Uite, eu încerc să-i ajut pe oameni să fie mai sănătoși. E umărul pe care îl pun eu…
Practic, tu prin ceea ce faci, îți asumi și o responsabilitate față de oameni…
Măi, e, îți dai seama… E o responsabilitate față de toți oameni care intră aici… Dincolo că poate nu le place sau ar putea să facă o campanie negativă… nu la asta mă refer. Mă refer la responsabilitatea imediată. Oamenii ăia mănâncă ceva și există mai multe posibilități… una, și cea mai neagră dintre ele este să moară din ce au mâncat de la tine. Deci chiar ai responsabilități când îi hrănești pe oameni.
Te întreb pentru că există la noi trendul aşa-zis „Las’ că merge și așa…”
Nu știu, eu n-am foarte multă înclinație pentru compromis. Adică, natural nu am asta… Și nu voi pune niciodată cel mai prost ulei pe care îl găsesc în pâinea pe care o fac pentru că n-ar mai ieși cea mai bună pâine. Nu vreau să fac asta. Adică, n-am niciun motiv. De ce mi-aș dori un lucru scârțâitor?
Implicare…
Am observat că de la lansarea Băcăniei te-ai implicat în diverse ‘proiecte’ cu impact social pozitiv, mai mici sau mai mari. Cel care este cel mai viu în memoria mea este cel pentru Fundaţia Comunitară Bucureşti. În ce alte „proiecte sociale” te-ai mai implicat de-a lungul timpului? Sau care sunt lucrurile pe care le faci de dragul comunităţii, până la urmă?
De exemplu, mătur strada şi spăl trotuarul până după colţ de dragul oamenilor din jur şi din respect pentru ei. Dacă primăria nu o face, o fac eu. Însă implicarea socială nu este reprezentată neapărat de asta.
De-a lungul timpului, m-am implicat în:
– strângere de fonduri pentru Fundaţia Comunitară Bucureşti, cu rezultate cuantificabile;
– susţin campania Asociaţiei M.A.M.E. pentru reamenajarea şi dotarea Secţiei de Pediatrie din Spitalul Fundeni;
– susţin întreaga activitate şi planul de proiecte al Asociaţiei Emovere, cu care am şi proiecte comune;
– am participat la Baby Expo la un atelier în care am încercat să transmit mesaje clare legate de alimentaţia sănătoasă şi despre fructele şi legumele proaspete;
– am fost prin grădiniţe să ofer copiilor alimente făcute din ingrediente proaspete şi 100% controlate, în încercarea de a-i deturna din drumul către fast food;
– am mai făcut lucruri cu impact social – de la mici prelegeri până la donaţii, dar au fost multe învăluite în anonimat, pentru că nu ţin musai să strig în gura mare cât de multe lucruri fac.
Ai putea să-mi spui pe scurt ce s-a întâmplat cu proiectul Fundaţia Comunitară Bucureşti după acţiunea derulată de tine în cadrul Băcăniei?
Fundaţia nu este încă înfiinţată, mai are de strâns fonduri. Ei însă muncesc intens la consolidarea board-ului, lucru extrem de dificil pentru că oamenii care pot face diferenţa sunt de regulă foarte ocupaţi. E greu să îi găseşti.
La evenimentul din Bacanie am strans 3.333 lei (ştiu, şi pe noi ne-a speriat coincidenţa de cifre), adică o treime din cât mai aveau ei nevoie. Probabil că în această primavară se va înfiinţa fundaţia şi o să fie demarate proiectele.
De ce este important pentru tine să te implici în „bunul mers al comunităţii”? Şi, până la urmă, de ce crezi tu că e important ca oamenii dintr-o comunitate chiar să facă ceva pentru comunitatea lor?
Păi, pentru că eu m-am născut la ţară, acolo unde comunitatea e mai mult decât importantă. Mă implic pentru că aşa simt şi aşa trăiesc. Şi pentru că e datoria mea (ca şi a altora, dar ei o ignora) să fac ceva în jurul meu. Ar fi important ca tot mai mulţi să facă asta. S-ar mişca altfel lucrurile.
Interviu realizat de Oana Câlţea.
Fotografii realizate de Adrian Eremia. Website: maplephotos.ro
România ca provocare 